Un obicei bimilenar continuă şi acum să se păstreze în câteva sate de la poalele munţilor Sebeşului, care face legătura direct cu descendenţii noştri romani.
În cimitirele din Loman, Săsciori, Pianu şi Purcăreti, la capetele bărbaţilor continuă să se aşeze stâlpi funerari.
Deşi adevărata semnificaţie a obiceiului s-a pierdut, tradiţia continuă să trăiască
În cimitirul din Pianu de Sus, mai ales în partea de sus, mormintele sunt străjuite de stâlpii funerari, pe care se afla inscripţionat, în latul stâlpului, cifra romană XIII, lucru care ar putea avea legătură cu legiunea a XIII-a Gemina, care a fost cantonată la Apulum şi în localităţile din zonă.
Semănau cu nişte pâlcuri de copaci fără ramuri, de pe care urmau să-şi ia zborul stoluri întregi de păsări albastre. Un stâlp poate să coste mai scump decât crucile: tradiţia cere că meşterii de stâlpi să fie plătiţi cu o oaie.
Strecuraţi printre crucile de beton, atât în jurul bisericii noi, cât şi al celei vechi din Pianu de Sus, stâlpii de aici par stingheri faţă de cei din Loman, iar unii dau semne că ar vrea să o ia din loc, aplecaţi spre morminte sau scoşi din pământ şi numai rezemaţi de monumentele mozaicate.
Au supravieţuit lumii lor, dar nu şi celei de astăzi.
Doar bătrânii mai plătesc, încă din timpul vieţii, să li se facă stâlp.
Domnul Ioan Bena, fost învăţător la Pianu de Sus, este unul dintre cei puţini care mai ştiu ceva despre tradiţia stâlpilor.
A trăit o viaţă la Pianu şi s-ar zice că este cel mai bun cunoscător al tradiţiei şi al istoriei locale.
„Ne-a rămas din bătrâni obiceiul stâlpului funerar, dar am pierdut pe drum semnificaţiile lui. Totuşi, mulţi oameni cred că stâlpul se pune numai la bărbaţi, pentru că bărbatul e stâlpul casei.
Crucea e pentru femei, pentru că femeia e crucea casei, ea se sacrifică mai mult pentru familie.
Ei, dar acum nu ştiu să mai fie vreun cioplitor în sat care să facă stâlpi.
Eu i-am rugat pe copii să-mi găsească un meşter, să-mi fac stâlp cât mai trăiesc.
Că stâlpul se face şi se încrustează numai după ce moare omul, ca să nu chemi moartea până atunci„.
Venerabilul învăţător ştie că stâlpii sunt ciopliţi din lemn tare, de stejar, salcâm sau frasin, ca să reziste mai mult.
Aşa se face că găsim încă în picioare stâlpi de 70 – 80 de ani, chiar şi mai vechi.
Crede că stâlpii ar fi fost aduşi de românii din Legiunea a XIII-a Gemina, care a staţionat în Dacia, căci pe ei domina crestături cu numărul Legiunii.
La romani era obiceiul de a pune la căpătâiul unui soldat mort un stâlp cu o pasăre de lemn îndreptată spre ţara de baştină, pentru că sufletul să se poată întoarce pe meleagurile natale.
D-l Ioan Bena îşi aminteşte că pe vremuri se puneau „porumbei” şi pe crucile femeilor, iar mai încoace, numai pe cele ale fetelor care s-au prăpădit înainte de a împlini şapte ani.
Mai multe nu ştie şi regretă. „Dacă nu cunoşti bine şi nu înţelegi tradiţia, nici nu o duci mai departe şi-i mare păcat.
Ar trebui să ţinem cu dinţii de rădăcinile noastre. Oricum, eu vreau să am stâlpul meu la mormânt, când va veni timpul„.
Primarul Marin Petruse, povesteşte că inscripţiile cu XIII se mai găsesc şi pe lingurile de lemn şi chiar dacă nu se mai ştie ce semnifică, oamenii continuă să transmită mai departe rădăcinile latinităţii noastre.
De altfel, legendele locului spun că şi marele artist Constatin Brâncuşi ar fi trecut prin zonă, mai precis prin Loman şi că stâlpii funerari ar fi fost sursă de inspiraţie pentru Coloana Infinitului.
Într-adevăr, de la Târgu Jiu până la Loman este un drum pe care l-ar fi folosit şi cohortele romane, drum cunoscut acum sub numele de Transalpina iar ipoteza că acesta ar fi fost prezent în satele de la poalele munţilor Sebeşului este posibilă şi credibilă.
Dar până când cineva, dacă vreodată, va lămuri misterul stâlpilor funerari, rămâne să apreciem frumuseţea şi originalitatea acestor creaţii populare.
Emanuel Jilinschi
Lasă un răspuns