Actualitate, Reportaje & Anchete

Lemnarii se tem de răzbunarea pădurii

lemnariMunca la pădure” este una dintre cele mai grele şi mai dure ocupaţii a celor care trăiesc în zonele înalte ale munţilor Apuseni, respectiv în comunele Albac, Avram Iancu, Bistra,Gârda, Horea, Scărişoara şi Vidra. Timp de şase luni pe an, cât ţine sezonul, moţii care lucrează la exploatarea fondului forestier merg la lucru convinşi că asupra lor veghează spiritul bun al munţilor, dar de asmenea ei cred că de multe ori, acesta, îi pedepseşte pe cei care distrug în mod iresponsabil pădurea. De aceea, de câte ori moare câte un seamăn de al lor, ceilalţi moţi se întreabă „ce o fi făcut mortul, de s-o răzbunat pădurea pe el ?” şi încearcă, pe cât este posibil, să nu distrugă pădurea şi să nu cadă în dizgraţia protectorului acesteia.

„Pădurea dă, dar mai şi cere”

Lemnarii sunt de felul lor oameni credin­cioşi, iar credinţa lor în acest proverb este atât de puternică, încât atunci când merg la muncă se roagă să ajungă seara acasă întregi şi nevătămaţi. De sute de ani, la fel ca străbunicii lor, moţii care lucrează la pădure merg în fiecare dimineaţă de duminică la biserică iar după slujbă, se întâlnesc la cârciuma din sat unde fac recensământul celor care luni dimineaţa vor lua cu asalt pădurile seculare ale Apusenilor. Deşi lemnarii se împart în două categorii profesionale, care sunt diferenţiate de etapele prin care trece lemnul până ajunge scânduri sau bârne, ei se supun aceleiaşi superstiţii care spune că sacrificarea pădurilor cere jertfe.Primii care acţionează asupra lemnului sunt ţapinarii, din rândul cărora se înregistrează şi cel mai mare număr de morţi. Celaltă categorie de lemnari sunt gateriştii, cei care debitează trunchiurile de brazi, transformându-le în scânduri sau grinzi cu ajutorul fierăstraielor circulare sau a gaterelor. De zeci de ani, de când pădurile din munţii Apuseni sunt exploatate intensiv, aproape în fiecare lună, în fiecare comună, moare câte un lemnar iar alţii sunt schilodiţi pe viaţă, în urma accidentelor de muncă.

Colegii lor rămaşi în viaţă susţin că aceştia au murit fiindcă au tăiat brazi în parchete pentru care nu aveau autorizaţie şi au tăiat arbori care erau prea tineri pentru a fi prelucraţi. „S-o răzbunat pădurea pe ei, că acolo Peste Dâmburi, nu aveau ce căuta cu drujba, că nimeni nu le-o dat bon de lemne acolo”, spune Daniel, din Albac, comentând decesul unui coleg, care a murit, după ce un buştean i-a strivit capul. „Sâmbătă eram pe un deal mai încolo de Todor, şi îi auzeam drujba şi i-am zis lui fiu-meu, Sorin, că prea se face jaf la Peste Dâmburi, şi cred că am avut gura spurcată”, mai povesteşte Daniel. Tapinarii se consideră un fel de mineri de suprafaţă, fiindcă ştiu când pleacă de acasă, dar niciodată nu ştiu dacă se mai întorc vii, conştienţi că de obicei cad victime accidentelor profesioniştii, cei care lucrează de ani de zile în meserie. Fiindcă au o muncă grea şi riscantă, ţapinarii au şi venituri mari, în funcţie de dotările de care dispun.

„Când dă moţu cu securea, se cutremură pădurea”

Această zicală este una dintre cele mai vechi din Tara Moţilor şi cu aceasta îşi laudă ţapinarii puterea, atunci când vorbesc despre greutatea muncii lor. Începând cu luna martie şi terminând cu sfârşitul lui noiembrie, în fiecare dimineaţă, în jurul orelor şase, în grupuri de câte trei sau patru oameni, ţapinarii merg la loturile – par­che­tele – de pădure care le-au fost repartizate pentru exploatare de către brigadierii silvici. „Acum zece – cinsprezece ani era mai uşor, că aveam exploatările aproape de sat, dar cu tăierile astea masive, pădurea s-a rărit, şi acum trebuie să mergem peste doi munţi ca să putem tăia”, spune Lucian din Horea, unul dintre cei mai „avuţi” ţapinari din co­mună. După ce ajung la loturile destinate, ţapinarii îşi aleg brazii, le taie tălpile, iar apoi îi doboară la pământ, prăbuşirea arbo­relui fiind însoţită de strigătele de atenţionare a tăietorului. După cum povestesc aceştia, de multe ori, fiindcă au fost neatenţi, mulţi ţapinari împreună cu caii lor, au murit striviţi de greutatea brazilor. „Cei care de o viată trag la pădure o pătesc, că ăia tineri începători îs atenti”, mai spune Lucian. Odată căzut la pământ, arborele este cepuit, adică i se taie ramurile. Trunchii cepuiţi sunt apoi tăiaţi în „bocuri” lungi de patru metri şi sunt traşi cu caii, către drumul cel mai apropiat. Tapinarii mai bătrâni afirmă că primăvara şi toamna, când pământul este umed, cărăuşii trebuie să fie foarte atenţi, fiindcă, „… numa ce îşi scapă calul copita şi să prăvale peste tine, şi ori te omoară, ori îşi rupe vre-un picior”. „Aşa s-o întâmplat cu bărbaţii dintr-o familie din Fericet, când în trei primăveri la rând o murit bătrânu, după aia, fiu-său şi după un an ginere-său, că luau loturi tot aproape de casa lor, dar acolo era terenul tot în pantă”, îşi aminteşte Ioan Petriş, ţapinar din Albac.

„Gateriştii beau în crâşmă ca miniştrii”

Cum ţapinarii se tem de faptul că spiri­tul pădurii se răzbună pe cei care îşi bat joc de ea, la fel şi lemnarii care debitează lemnul cred că acelaşi spirit mai ia câte un suflet de om, „… în schimbul miilor de metri cubi de lemn pe care îi prelucrăm la gater”, îşi confirmă superstiţia unul dintre şefii de echipă de la un gater din comuna Vidra. Fiindcă multe din fierăstraiele circulare sunt impro­vizate, nu au prevăzute sisteme de protec­ţie, cauză din care sunt foarte numeroase cazurile de amputări accidentale ale de­ge­telor mâinii, sau uneori chiar amputări ale membrelor superioare. „Vin cu degetele secţionate total, le cos cioturile, îi bandajez, iar ei a doua zi sunt din nou la gater, unde îşi continuă lucrul în aceleaşi condiţii de nesiguranţă ca şi înainte de accident”, rela­tează unul dintre doctorii din zona. „Când vine vreun gaterist cu degetele tăiate, dar care se mai ţin într-un pic de piele, îl trimit la chirugie plastică la Alba Iulia sau la Cluj Napoca, cu speranţa că specialiştii de acolo reuşesc să îl salveze”, continuă doctorul. În afară de lama circularului, gateriştii se mai tem de „blestemul aşchiei”, blestem care spun ei, loveşte când lucrătorul debitează boc-ul cu numărul 1.000 din cariera lui. În rândul gateriştilor acest al 1.000 – lea boc este considerat un fel de botez al focului, fiindcă, de mai multe ori s-a întâmplat ca unor tineri, după un sezon de lucru să „…le sară aschia în gât sau în piept şi să moară pe loc”, mai spune seful de echipa. Când o scândură se taie la circular din trunchiul de brad, la capătul acesteia rămâne un rest de lemn care nu se desprinde odată cu scândura de boc. În momentul în care lemnul este tras înapoi pentru a fi debitată o nouă scândură, aşchia este agăţată de lamă şi proiectată în curelele de transmisie, care o aruncă în partea superioară a trupului celui care manipulează trunchiul. Gateriştii mai bătrâni spun că „…la întorsul lemnului trebuie să te apleci peste boc şi atunci, chiar dacă sare aşchia, sare peste om”. Tot ei mai amintesc faptul că „…pe vremea IFET-ului nu lucram ca acuma, că pe fiecare curea aveam scut de protecţie, şi pe circulare era un sistem care te obliga să tai aşchia cu securea, dar chiar şi atunci, blestemul îl mai ajungea pe câte unul, că din calea sorţii nu poţi să te fereşti”.

Lemnari fără pensie

Meseria de lemnar nu crează pensionari, ţapinarii şi gateriştii lucrează de obicei la comandă şi fiecare pe cont propriu, fără ca unul dintre ei să aibă vreodată carte de muncă, sau măcar să fie angajaţi cu contract de prestări-servicii. Din acest motiv, şi din cauză că mulţi mor în timpul serviciului, din meseria de lemnar nu se iasă la pensie. „Când ţapinarul simte că nu mai poate să tragă la pădure, se retrage şi creşte vite, mai iasă cu oile la păşune, merge la piaţă cu brânză şi caş şi aşa trăieşte, fără să primească vre-un ban de la Stat”, spune unul dintre primarii din zona.

Mulţi dintre lemnari îşi cheltuiesc o parte bună din venituri pe băutură, acesta fiind şi motivul pentru care patronii bodegilor din zonă prosperă pe zi ce trece. „Cel mai mult mă bucură faptul că au început, mulţi dintre ei, să îşi facă băi cu duş în casă, să îşi cumpere televizoare, frigidere, chiar dacă mai strică bain în cârciumi”, completează primarul. Totuşi, din exploatarea pădurilor, cel mai bine câştigă intermediarii, adică persoanele care cumpără lemnul debitat şI îl vând în pieţele din Timişoara, Craiova şI Bucureşti. Şi chiar dacă pentru banii câştigaţi, lemnarii depun eforturi, uneori demne de anticul Sisif, ei spun că nu şi-ar schimba meseria pentru nimic în lume, fiindcă acolo, în pădure, este viaţa lor şI că nu pot să trăiască fără mirosul răşinii proaspete de brad. Cu toate acestea, dacă până nu demult, moţii spuneau că „se gată omul, dar pădurea, niciodată”, acum lemnarii încep să îşi pună problema că în ritmul acesta, în cîtiva ani, pădurile se vor termina. Iar acum, la întrebarea „Merge treaba?”, gateriştii nu mai răspund şugu­beţi, cu propoziţia  „Cât ne-o lăsa aşchia”, ci spun, cu jumătate de gură „Până o dată, că nu se mai poate aşa, trăbă slăbit ritmul”, poate şi din cauză că în ultimii ani, numărul celor morţi, atât la pădure cât şI la gatere, este din ce în ce mai mare.

Emanuel Jilinschi

Distribuie Acum

Comentarii

Comentarii

14 mai 2013

About Author

Ziarul Apulum


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Scrie-ne pe Messenger
Loading...