Trei ciobani s-au bătut o noapte întreagă cu o haită de lupi

Trei ciobani s-au bătut o noapte întreagă cu o haită de lupi

foto: mytex.ro
foto: mytex.ro
foto: mytex.ro

Bătălia secolului la începutul mileniului.

La câteva zile după ce au urcat cu oile la munte, o familie de oieri din mărginime, a trãit clipe de coşmar, încercând sã îşi apere de atacul distructiv al unei halte de lupi, cele 300 de oi pe care le cresc într-o stână la mai bine de 1400 de metri altitudine.

Dupã 1990, sãtui de „domnia de la oraş”, cei doi fii ai lui nea Ioan, care tocmai ce a împlinit 68 de ani, respectiv Doru şi Traian, s-au întors acasã, în satul lor de sub coama munţilor Sebesului şi au început sã se ocupe cu pãstoritul, adicã sã continue tradiţia familiei.

Cu toate cã au reuşit sã îşi ridice case frumoase în centrul Lomanului, în fiecare vară ei urcau cu oile în păşuniule alpine de pe culmile munţilor, „fiindcã aici este iarba din belşug, iar oile aici se simt bine, că nu îi nici aşa de cald ca la câmpie, iar munţii ăştia îs ai nostril din moşi strămoşi, de la Maria Tereza, care ne-a lăsat să fim oameni liberi „, dupã cum spune baciul Nelu, capul familiei.

Viaţa acestora a fost tulburatã imediat dupã de au urcat “în munte”, de o întâmplare care cu siguranţã nu va fi uitatã în curând.

„Pe la miezul nopţii, eram eu de pazã la oi, cã bãieţii or spus cã se culcã, cã or tot chefuit de revelion, şi am auzit câinii lătrînd încolo, cãtre deal. La început nu i-am bãgat în seamã, cã m-am gândit cã doar lupi nu or mai fost pe aici de câţiva ani, de când i-o împuscat vânătorii de la Sibiu”, îşi începe povestirea Ioan Chirilã.

Chiar dacã era aproape convins cã nu are ce sã se întâmple, alertat de un sentiment de nelinişte, baciul Nelu şi-a urmat cei cinci dulãi care s-au strâns în partea dinspre deal al staulului.

Văzând agitaţia dulãilor, bătrânul şi-a spus cã nu ar fi rãu sã îi trezeascã pe cei doi fii ai lui, „cã poate cã or fi dat atacul lupi din aceia cu douã picioare”, gest care i-a salvat poate viaţa.

În câteva minute, cu ochii încã lipiţi de somn, cei doi bãrbaţi împreunã cu baciul Nelu au ajuns la locul unde câinii lãtrau ca apucaţii, tocmai la timp sã vadã o haitã de lupi apropiindu-se de stână.

„Nici nu pot sã spun câţi lupi erau acolo, dar oricum, erau peste 20, cã parcã am fãcut rãdãcini acolo, fiindcã până atunci, nu am mai vãzut aşa mulţi lupi la un loc”, îşi aminteşte Doru, cel care a avut inspiraţia sã arunce cu felinarul de pământ, într-un gest reflex moştenit din armatã.

„Când am trântit lãmpaşu’ jos, o curs petrolu’ din el şi o luat foc, şi când or vãzut lupii flãcãrile s-or dat înapoi”, mai povesteşte mezinul familiei.

Văzând cã flãcãrile care au cuprins petrolul vãrsat pe pământ îndepãrteazã lupii, Traian a fugit în colibă, a înşfãcat bidonul de zece litri în care pãstrau combustibilul pentru genartor şi un cearceaf de pe pat, şi imediat s-a întors ca să îşi ajute tatăl şi fratele.

„Iute cât am putut, am rupt cearceaful şi capetele le-am înnodat şi le-am stropit cu petrol. Dupã ce le-am dat foc am început sã le rotim deasupra capetelor, dar sãlbãticiunile nu or plecat aşa cum am crezut noi” mai relateazã Traian.

Disperarea i-a cuprins pe cei trei când au văzut că lupii nu au plecat din apropierea stânei, ci doar s-au îndepãrtat şi au început sã caute un alt loc din care sã atace.

Când cei trei au vãzut cã nu au reuşit sã goneascã lupii, într-o pauzã oferitã de retragerea a acestora s-au strâns la sfat să gãseascã o soluţie sã scape de lupi.

„Doru o zîs sã dãm foc la o claie de fîn, da i-am spus cã ãla o sã ardã repede şi dupã aia animalele or sã atace din nou, şi atunci mi-o venit ideea cu caucicurile”, spune baciul Nelu, cel care a creeat „strategia” în confruntarea cu lupii înfometaţi.

Sub îndrumarea tatãlui lor, cei doi băieţi au adus mai multe cauciucuri uzate, pe care le aveau de la ARO, le-au stropit cu petrol şi le-au aşezat la distanţe egale între ele, dupã care le-au dat foc.

„Or început sã se întoarcã lupii de-a roata stânii, şi dupã vreo jumate de orã or început sã fugã şi sã tot urle, cã nu mai puteau sã se apropie de oi. Mare noroc am avut cã or început sã urle şi câinii şi am putut sã ne apãrãm de lupi, cã dacã nu, praf ne fãceau turma”, mai spune baciul Nelu.

„Pe la patru dimineaţa, lupii or început sã se strângă trei-patru, laolaltã, şi sã se apropie, cã focurile erau din ce în ce mai slabe, şi atunci lui frate-meu Traian, nu ştiu ce l-o apucat de o ridicat un cauciuc de ãla care de abia mai ardea şi i-o dat drumul cãtre nişte lupi. Până sã îşi deie ãia seama ce se întâmpla, cauciucul plin de scântei, o dat peste ei, şi cred cã s-or speriat rãu, cã or luat-o urlând la fugã. Atunci şi tata o rostogolit un cauciuc cãtre alt grup de lupi, care şi ãia or luat-o la fugã şi s-or tot dus, urmaţi de restul, cã s-or împrãştiat ca potârnichile”, povesteşte Doru, parcã amuzat de întâmplarea care putea sã îi coste pe toţi trei viaţa.

Chiar dacã nu mai aveau prea multã „materie primã”, respectiv cauciucuri, cei trei au rãmas până dimineaţa în preajma stânei, unde cele 300 de mioare stãteau de parcã nimic nu s-ar fi întâmplat. Ca sã nu îi prindã nepregãtiţi un eventual nou atac al lupilor, cei trei bãrbaţi şi-au pregãtit mai multe fãclii îmbibate cu petrol, dar din fericire, fiarele nu s-au mai arãtat nici dimineaţa, şi nici în seara urmãtoare, cu toate cã acum aveau deja primirea pregãtitã, cu zeci de cauciucuri aşezate strategic în jurul stânei.

„Normal cã ne-a fost fricã, dar în viaţa asta a noastrã, orice se poate întâmpla, cã la cât umblãm prin ţarã nici nu-i de mirare. Dar bine cã avut caucicuri, că le ţineam aici să le punem ca greutăţi la prelatele de pe adăposturi, cã de eram undeva în strãini, nu ştiu ce ne fãceam”, conchide bătrânul baci Nelu.

Parcã desprinse din legendele mioritice, întâmplările din viaţa de zi cu zi ale pãstorilor, inspirã teamã oricãrui om care ascultã, la ceas de searã lângă un ceaun cu mãmãligã, poveştile acestor bărbaţi care strãbat ţara în lung şi în lat. Doar ciobanii mai bătrâni care au avut parte, nu o datã, de atacurile furibunde ale lupilor sau urşilor, zâmbesc pe sub mustaţă, amintindu-şi de pãţaniile lor, care mai de care mai grozave.

Emanuel Jilinschi

Comentarii

Comentarii

Fara Comentarii

Lasa un raspuns