Reportaje & Anchete

foto: sansanews.ro
foto: sansanews.ro
foto: sansanews.ro

Un fenomen ireversibil loveşte mediul rural.

Ascuns între dealuri acoperite de livezi şi de fâneţuri, satul Craiva se aflã la baza munţilor Apuseni. Pânã în urmã cu douãzeci şi cinci de ani, era una dintre cele mai bogate localitãţi din zonã. Oamenii harnici şi-au ridicat case frumoase şi gospodãrii cu zeci de animale. Coşmarul locuitorilor de aici a început în anul 1965 când dealul Rãchita a început sã alunece, angrenând pereţii caselor, doborând gardurile şi construcţiile anexe, sub privirile disperate ale gospodarilor din Craiva. Din 1975, primele familii au început sã pãrãseascã satul şi sã se mute într-o zonã, cu cinci kilometri mai jos, unde solul prezenta mai multã stabilitate.

Rând pe rând, crãivenii speriaţi de mişcãrile telurice, s-au mutat în localitatea care a primit numele de Craiva Nouã, loc unde se simt mai în siguranţã.

Cu toate cã la Craiva Nouã ameninţarea nu mai pluteşte în aer, oamenii regretã vechiul sat dintre dealuri, unde „… aveam apã, aveam livezi şi oamenii erau mai buni şi mai uniţi”, dupã cum îşi aminteşte nea Vasile, unul dintre bătrânii satului. „În fiecare an, de cum dã firul ierbii, în fiecare zi urc în satu’ vechi şi câteodatã mã mai opresc pe la bisericã şi mã uit cum sã distruge, cã o rezistat douã sute de ani şi acum nimeni nu mai are grijã de ea”, povesteşte bãtrânul cu lacrimi în ochi.

Într-un peisaj ca o adevãratã gurã de rai, din Craiva au mai rãmas doar ruinele caselor, stâlpii caselor şi biserica ortodoxã, care a rãmas fãrã acoperis. Zilnic, la Craiva, vin zeci de oameni, îşi lucreazã pãmânturile, îşi cosesc curţile, şi îşi aduc aminte cu drag de vremurile în care locuiau în unul dintre cele mai frumoase şi mai bogate sate din Apuseni.

Satele mor fără să poată fi „reanimate”

Lunca – satul în care alunecãrile au scos morţii din morminte, Zãrieş-locul unde dealul Zãrieşului a dãrâmat toate casele, Gârbova de Jos, unde seculara bisericã riscă sã se prãbuşeascã peste gospodãriile oamenilor, sunt trei localitãţi care deschid doar lista localitãţilor distruse de mişcãrile solului, pe teritoriul judeţului Alba.

Specialiştii spun cã în momentul în care oamenii şi-au construit casele în localitãţile amintite, solul era stabil. Prin despãduririle fãcute de aceştia şi prin cantitãtile mari de ploaie cãzute în diverse perioade în ultimii treizeci de ani şi care au alternat cu perioade de secetă, pãmântul a început sã alunece, angrenând tot ceea ce a fost clãdit pe el. Încã o cauzã care a determinat alunecãrile de teren o constituie creşterea nivelului pânzei freatice şi infiltrarea cu apã a straturilor argiloase fapt ce a declanşat destabilizarea solului.

Mai mult, zeci de sate din zona colinarã a judeţului Alba sunt ameninţate, în timp, cu dispariţia, tocmai din cauza alunecãrilor de teren care sunt din ce în ce mai frecvente în ultimii ani. Acesta este şi cazul satului Rãhãu, unde, dupã ce în urmã cu cincisprezece ani, pânza freaticã s-a retras la un nivel destul de adânc, în ultimii cinci ani, datoritã excesului de ape pluviale, aceasta s-a ridicat la o cotã periculoasã care provoacã instabilitatea solului.

Acum, mai multe case din Rãhãu sunt ameninţate de alunecãrile de teren care încep sã se declanşeze. Specialiştii din cadrul instituţiilor implicate spun cã în cazul alunecãrilor masive, intervenţia este practic imposibilã. Din punct de vedere social, singura rezolvare este strãmutarea locuitorilor din zonele ameninţate. Cu toate acestea, fenomenul poate fi prevenit, prin împãdurirea zonelor cu stabilitate redusã.

Plantarea unor copaci ar reţine cantitatea de apã care ar putea determina dezagregarea solului, iar rãdãcinile acestora ar putea împiedica alunecarea pãmântului. Dar din nefericire, prea puţini oameni îşi amintesc de pãdurile care acoperea odinioarã dealurile Transilvaniei şi prea puţini factori responsabili se implicã în acţiunile de împãdurire. Poate cã totuşi, cei care trebuie sã intervinã vor interveni, pânã la urmã, dar s-ar putea ca intervenţia lor sã fie tardivã, iar veşnicia sã se mute de la sat.

Biserica din Iclod asteaptă salvarea

Sătenii din Satul Iclod, din comună Sâncel au ajuns să trăiască zile nefericite. Ei se tem să meargă la biserică, după ce dealul pe care se află aceasta a început să alunece, iar pereţii lăcaşului au crăpat.

Acum enoriaşii şi primarul încearcă să facă rost de bani să intervină, înainte ca biserica să se prăbuşească. Biserica se afla în centrul satului Iclod, de lângă Blaj. Oameni harnici, sătenii au construit-o cu ziduri groase de cărămidă şi au acoperit-o cu ţiglă. Biserica a fost ridicat în anul 1879, pe fundaţia unei alte biserici. Timp de mai bine de o sută de ani de ani oamenii au venit şi s-au rugat aici în fiecare duminică, iar acum se interabă dacă peste câţiva ani vor avea unde să vină să se mai roage.

Biserica a mai fost afectat de alunecări de teren, dar de fiecare dată, s-a intervenit în timp util, iar lăcaşul de cult a reuşit să fie salvat. Chiar dacă s-au turnat pereţi de sprijin de beton, dealul nu s-a stabilizat definitiv.

Ilie Fratila, primarul comunei Sâncel povesteşte că prin 1994 a alunecat terenul prima dată, iar atunci s-a construit primu, zid de beton. Din nefericire, bucuria sătenilor a ţinut doar zece ani, pentru că în anul 2004, pământul a început din nou să alunece şi enoriaşii s-au văzut nevoiţi să construiască alt zid de sprijin. După încă aproape zece ani, iată că secetă de anul trecut a făcut ca planul de alunecare să se reactiveze, iar clopotniţă a început să se
mişte, mărind nivelul riscului de prăbuşire.

Oamenii din sat merg acum cu teamă la biserică, dar se roagă la Dumnezeu să îi ferească să se accidenteze în Casa Domnului. Primăria comunei Sâncel şi consiliul judeţean Alba s-au angajat că vor aloca câte 10.000 de lei pentru stabilizarea terenului iar primarul vrea să intervină chiar la structura bisericii, să o consolideze. Dar până atunci însă, duminică de duminică, oamenii din Iclod vor merge la biserică cu inima strânsă şi cu frică să nu cumva să prăbuşeacă clădirea peste ei.

În satul Lunca alunecările au scos mortii din morminte

De ani de zile, locuitorii satului Lunca, comuna Valea Lungã – Alba, trãiesc clipe de coşmar, în fiecare minut planând asupra lor pericolul de a fi îngropaţi de dealul lângã care şi-au construit gospodãriile. Din primãvara anului 1998, alunecãrile de teren au luat o amploare nebãnuitã, solul saturat de apã, pierzându-şi orice calitate solidã.

Pământul a îngropat case şi livezi

Sãtenii spun cã primele fisuri în deal au apãrut în anul 1974, dar cã nimeni nu le-a acordat importanţã. Fenomenul a continuat cu o vitezã insesizabilã pânã în primãvara 1998, când, în câteva sãptãmâni, dealul lângã care este construitã partea superioarã a satului a coborât, acoperind mai multe livezi si câteva gospodãrii ale sãtenilor.

Autoritãtile judetene, au acţionat rapid si dupã o scurtã perioadă, au sosit şi fondurile de la Guvern, pentru strãmutarea a zece familii, ale cãror case erau ameninţate de valul de pãmânt. Din sumele alocate de Guvern şi din donaţii de la diverse societãţi, fundaţii şi persoane fizice, la aproximativ trei kilometri de zona cu probleme, s-a construit strada „Tricolorii României”, unde şi-au construit case cei care şi-au pãrãsit casele pãrinteşti, expuse sinistrului. Oamenii spun cã su denumit aşa strada, deoarece membrii echipei naţionale de fotbal au donat o sumã consistentã de bani.

Osemintele scoase din morminte s-au împrãstiat pe tot dealul

Alunecãrile de teren au afectat şi cimitirul, aflat, ca în orice sat din Transilvania, pe deal. Solul s-a prãbusit, crucile au fost îngropate, iar osemintele rãposaţilor au fost dezgropate de mişcãrile stratului de pãmânt.

Imaginile de coşmar din cimitirul ortodox din Lunca îngrozesc pe orice om care trece pe acolo. Cranii, femure şi alte oase, aşezate pe pãmântul argilos, între crucile cãzute, îi fac pe sãteni sã renunţe la ideea de a pune o lumânare la cãpãtâiul defuncţilor. Mai ales cã, nici nu ar putea şti unde este crucea, ca sã nu mai spun, de cãpãtâiul pãrinţilor.

„O vinit dealul şi ne-o scos morţii din morminte şi când mã uit şi vãd numai oase peste tot, îmi vine sã plâng, cã bietu’ tata nu are hodinã nici acolo”, spune cu lacrimi în ochi unul dintre sătenii a cărui casã este aşezatã la mai puţin de 200 de metri de cimitir.

Din cauzã cã fenomenul s-a produs atât de rapid, „…nici nu am avut timp sã deshumãm morţii şi sã îi mutãm în alt cimitir. Efectiv, nici nu ne-am dat seama când a cãzut coasta dealului şi a dezvelit mormintele, iar acum nimeni nu mai poate sã gãseascã osemintele morţilor, darmite sã îi identifice”, povesteste o femeie, pensionară, căreia nu ii vine nici acum să creadă ce s-a înâmplat.

Cu tristeţe, oamenii şi-au pãrãsit locurile unde s-au nãscut şi unde au copilãrit şi s-au mutat pe „Tricolorii României”, lãsând pe deal oasele înaintaşilor lor, dezgropate de natura nemiloasã.

Emanuel JILINSCHI

taiud_-_sapaturi_arheologice_-_oct_2012_2Au luptat pentru ţara lor şi asta i-a costat viaţa. Faptele de vitejie realizate sub tricolor sau transformat în capete de acuzare, care i-au aruncat în spatele gratiilor. Sute de generali şi mii de ofiţeri superiori au fost închişi pentru simplul motiv că şi-au servit cu abnegaţie patria. Nu au întrebat nici atunci când li s-a ordonat “Treceţi Prutul” şi nici atunci când, în tranşee fiind, au întors ar me le împotriva aliaţilor lor, soldaţii Axei. Imediat după instalarea comuniştilor la condu cerea României, şi mai cu precădere după arestarea lui Lucreţiu Pătrăşcanu, în 1947, prigoana împotriva celor care au avut curaj ridice armele împotriva soldaţilor sovietici şi a “glorioasei armate roşii” nu a cunoscut limite.

Grăbiţi să repete modelul polonez, comuniştii romani au declanşat o campanie de arestare a militarilor. Ca în cazul majorităţii deţinuţilor politici, prigoana a fost totală, familiile le-au fost ostracizate iar averi le le-au fost confiscate. Printre bunurile luate cu forţa de către comunişti, s-au aflat şi săbiile de ceremonie pe care toţi ofiţerii le-au primit la înaintare în grad. Lista generalilor morţi în Penitenciarul din Aiud te înfiorează. Nu sunt simple nume, sunt bucăţi de istorie, bucăţi schingiuite şi pline de sânge. Destine glorioase, călcate în picioare de către torţionari cu ordin precis de la comandanţii comunişti. Lichidaţi-i!!!

Pentru istoria românilor, următoarele nume nu sunt doar simple nume. Sunt istoria însăşi: Aurel Aldea – 1949, Constantin Anton – 1950, Constantin Antonie – 1952, Emanoel Barzotescu – 1951, Ioan Carlaont – 1952, Constantin Eftimiu – 1950, Nicolae Gheneraru – 1950, Iosif Iacobici – 1952, Gheorghe Koslinschi – 1950, Nicolae Macici – 1950, Gheorghe Macici – 1952, Socrate Mardari – 1954, Gabriel Negrei – 1951 (avea 83 de ani), Constantin Petrovicescu – 1949, Olimpia Stavrat – 1951, Gheorghe Stavrescu – 1951, Ion Sichitiu – 1952, Nicolae Stoenescu – 1951, Ion Topor – 1950, Alexandru Vatamanu – 1951.

O să amintim aici doar trei dintre destinele care s-au frânt, nemeritat, în carceră Aiudului. Unul dintre cei mai devotaţi generali ai cauzei monarhice. Aşa ar putea fi caracterizat generalul Aurel Aldea, a cărui carieră a fost într-atât de spectaculoasă pe cât de dramatic a fost sfârşitul ei în închisoare. Generalul de corp de armată şi-a câştigat notorietatea în 1940, după ultimatumul sovietic, urmat de ocuparea Basarabiei şi a Nordului Bucovinei, când a fost numit şeful delegaţiei pentru reglementarea problemelor produse de agresiune. În august 1944, arestarea mareşalului Antonescu avea să se producă cu o contribuţie importantă a generalului Aldea. Ulterior, la solicitarea regelui, a devenit ministru de Interne, pentru scurt timp însă. La sfârşitul lui august 1945, după ce regele nu a reuşit să demită guvernul Petru Groza, în contextul grevei regale, Aldea a apreciat ca Mihai I nu este în siguranţă, căutând soluţii împreună cu alţi generali. Devenit conducător al Mişcării Naţionale de Rezistenţă (ce cuprindea organizaţii precum „Haiducii lui Avram Iancu”, „Graiul Sângelui” etc.), Aldea a fost arestat pe 27 mai 1946 şi învinuit de „complotare intru distrugerea statului român”, de „răzvrătire”, „insurecţie ar mată”. „N-am căutat decât să servesc patria şi neamul, cum nici azi nu râvnesc. Chiar dacă distrugerea mea fizică ar urma, memoria mea o încredinţez tinerilor de azi, care trebuie să mă reabiliteze”, a spus Aldea în faţa instanţei. Curtea Militară de Casaţie şi Justiţie l-a condamnat la muncă silnică pe viaţă, îmbolnăvindu-se grav în închisoarea Văcăreşti şi murind în 1949 la Aiud.

Generalul Constantin Pantazi s-a născut la 26 august 1888 la Călăraşi, România. A urmat şcoala Militară de Infanterie şi Cavalerie, apoi, şcoala Superioară de Război. A fost Ministru de Război în guvernul Antonescu (perioada precisă 23 ianuarie 1942 – 23 august 1944), anterior fiind comandantul Diviziei 3 Cavalerie, comandantul Diviziei blindate şi subsecretar de Stat al Armatei de uscat. Constantin Pantazi a fost unul din cei mai fideli adepți ai Mareşalului Ion Antonescu. A fost arestat împreuna cu grupul Antonescu şi declarat criminal de război la 23 august 1944. La 17 mai 1946, Tribunalul Poporului având în componenţă exponenţii ignoranţei despre care se ştie ce pregătire aveau, l-a condamnat la moarte, pentru crime de război. Regele Mihai i-a comutat „pedeapsa cu moartea” în „muncă silnică pe viață”, în timp ce mergea spre locul de execuție. Primul ministru Petru Groza și ministrul de Justiție Lucrețiu Pătrășcanu semnează decretul la 1 iunie 1946, și îl înaintează pentru contra-semnare Regelui Mihai I. Cita „mărinimie!”. Încarcerat iniţial la abatorul uman Aiud, a fost transferat la Rîmnicul-Sărat unde a murit orb, celula din subteran neavând fereastră. Diabetul şi scleroza vaselor renale precum şi bătaia cumplită i-au pus punct vieţii la 23 ianuarie 1958.

Generalul Iosif Iacobici a absolvit liceul militar (școala de cadeți de infanterie) din Cașovia (astăzi în Slovacia), liceul militar (școala de cadeți de cavalerie) din Mährisch-Weisskirchen (astăzi Hranicena Morav, Moravia) și Școala Superioară de Război din Viena. În Primul Război Mondial, Iacobici a fost încadrat, cu gradul de căpitan, în marele stat major al armatei austro-ungare, biroul operații. Apoi și-a continuat activitatea la marele cartier general al aceleiași armate. În decembrie 1918 a fost încorporat în armata română cu gradul de locotenent-colonel. A devenit șef de stat major al Brigăzii 56 Munte și subșef al secției organizare din marele stat major. La 18 mai 1946, generalul în regragere Iacobici a fost arestat de Corpul Detectivilor, dar la scurt timp a fost eliberat, absolvit de orice vinovăție. După câteva săptămâni a fost acuzat că militase pentru hitlerism, pentru declanșarea războiului împotriva URSS etc. La 12 august 1948 a fost reținut în arest preventiv, apoi trimis în judecată într-un lot cu alți 16 foști demnitari ai guvernării antonesciene. În 1949, Iacobici a fost condamnat la opt ani de temniță grea. S-a aflat în detenție în penitenciarele Văcărești, Jilava și Aiud. Generalul Iacobici a murit la 11 martie 1952 în închisoarea din Aiud din cauza contractării unui TBC pulmonar și osos.

Generalul Gheorghe Em. Koslinski s-a născut la data de 20 mai 1889 în orașul Galați, fiind fiul cel mai mare al viitorului contraamiral și comandant al Marinei Ro mâ ne, Emanoil Koslinski (1853-1909). În perioada primului război mondial, căpitanul Gheorghe Koslinski îndeplinește funcțiile de comandant al portului Cernavodă, apoi conduce un detașament de infanterie marină cu care acționează în zona Dunării – între Pietroșani și Giurgiu. Este numit apoi ca ofițer cu tragerile indirecte în Statul major al flotei române de operații de sub comanda comandorului Vasile Scodrea (1917- 1918). La data de 31 martie 1938 a fost înaintat la gradul de contraamiral și a fost numit în funcția de comandant al Diviziei de Dunăre. În perioada 17 octombrie 1940 – 27 ianuarie 1941, contraamiralul Gheorghe Em. Koslinski a îndeplinit funcția de subsecretar de stat la Ministerul Apărării Naționale pentru Marină, în guvernele conduse de mareșalul Ion Antonescu.

După preluarea puterii de către comuniști, viceamiralul Koslinski a fost arestat la data de 18 mai 1946 în Sanatoriul Francez, de pe Sos. Jianu (Bd. Aviatorilor) de către o echipă condusă de comisarul Ștefan Bălăceanu din D.G.P. – Corpul Detectivilor. Este eliberat la scurtă vreme. A fost considerat criminal de război, deoarece a făcut parte din guvernele conduse de mareșalul Ion Antonescu. Rearestat în anul 1948 de regimul comunist, a fost condamnat la doi ani închisoare. A murit la data de 30 aprilie 1950, în închisoarea Aiud. Alături de generalii armatei regale romane, mii de oameni, purtători ai singurei vini că nu au fost de acord cu regimul sovietic impus României, au fost schingiuiţi, chinuiţi, batjocoriţi iar în cele din urmă ucişi între zidurile Aiudului. Probabil că nimeni, niciodată, nu va reuşi răscumpărarea durerilor şi chinurilor suferite acolo, dar în mod sigur, Dumnezeu, de acolo sus, din cer, a avut grijă atât de sufletele celor asupriţi, cât mai ales de sufletele negre şi încărcate de ură a asupritorilor. Găsirea săbiilor generalilor, ar însemna un mic, dar semnificativ gest, de reparaţie morală a memoriei celor care şi-au găsit sfârşitul în zarca Aiudului.

După cum a povestit ulterior un general, care a fost coleg de închisoare cu amiralul Koslinski: „… bietul amiral Koslinski, un om blajin și de o sensibilitate aproape feminină, a murit de foame în 1949 în închisoarea din Aiud. Bietul Kossu, cum i se spunea, ajunsese, din cauza imposibilității de a mânca arpacașul ignobil ce ni se servea, într-un hal de slăbiciune groaznică. Cu mari eforturi sufletești, reușise să-și înfrâneze repulsiunea ce avea de a se prezenta în fața medicului și obținuse astfel săptămânal câte o linguriță de sirop tonic.

Bietul Kossu slăbea din ce în ce mai mult și atunci camarazii lui de celulă, revoltați de starea în care ajunsese, au reușit să-l convingă să se ducă la viitoarea vizită medicală complet dezbrăcat, acoperit numai cu un macferlan. Pentru mai multă siguranță, ca lucrurile să se desfășoare așa cum se plănuise, urma să fie însoțit de un camarad, căci altfel Kossu, cu delicatețea să sufletească, ar fi renunțat să execute hotărârea ce se luase. Când, ajuns în fața medicului care, cu nasul în registru, îl întrebă că de obicei ce are, Kossu, încurajat de camaradul său, nu a răspuns nimic, ci și-a dezbrăcat numai macferlanul, rămânând în fața medicului în pielea goală. Și când surprins că nu a primit nici un răspuns, medicul a ridicat ochii din registru și a văzut fantoma ce stătea în fața sa, s-a speriat de halul de slăbiciune în care se afla Kossu și s-a îndurat să-l bage în infirmerie. După zece zile, într-o seară, sărmanul meu camarad și prieten, un om cu un suflet de o distincțiune fără seamă, stând de vorbă cu camarazii săi, s-a lăsat încet pe o parte și a adormit pentru totdeauna pe un pat de scânduri în infirmeria închisorii de la Aiud.”

Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER) împreună cu Muzeul Naţional de Istorie a Transilvaniei din Cluj-Napoca (MNIT), organizează începând cu data de 23 mai 2013 a doua campanie de investigaţii arheologice în interiorul penitenciarului din Aiud. Acţiunea se desfăşoară în colaborare cu Primăria mun. Aiud, Penitenciarul Aiud, Întreprinderea de Metalurgie Prelucrătoare Aiud şi Muzeul de Istorie şi Ştiinţele Naturii din Aiud.

Conform mărturiilor unor contemporani, la penitenciarul din Aiud au fost aduse până în anul 1956 un număr de 12 căruţe cu săbii, care au fost depozitate într-o magazie. În vara anului 1957, opt căruţe pline cu săbii au fost scoase din acea magazie, fiind transportate şi descărcate lângă atelierul de forjă al fabricii din interiorul penitenciarului. Acestea trebuiau să treacă prin nişte operaţiuni tehnice care prevedeau demontarea mânerelor şi gărzilor, debitarea lamelor şi apoi prelucrarea acestora prin forjare în vederea realizării unor produse finite. Bucăţile din lame care nu mai puteau fi folosite erau trimise la topit, iar oţelul obţinut era întrebuinţat la îmbunătăţirea calităţii fontei care se producea la turnătoria fabricii.

În acel timp la forjă lucrau numai deţinuţi cu condamnări politice, iar activitatea se desfăşura într-un singur schimb pe zi. Unul dintre aceştia, profesorul Gheorghe Popescu-Vâlcea (n.1912 – d.1998), originar din com. Copăceni, jud. Vâlcea, a realizat că prin distrugerea acestor săbii, care reprezentau adevărate valori şi simboluri naţionale, comuniştii săvârşeau practic un sacrilegiu. Ca urmare, în înţelegere cu alţi doi deţinuţi de încredere, Savu Popă (n.1928 – d.1999) din Ocna Sibiului şi Gheorghe Martău (n.1922 – d.?) din satul Baltă, jud. Gorj, au plănuit împreună să salveze o parte din aceste săbii, alegându-le pe cele mai deosebite, care posedau diferite inscripţii şi reprezentări heraldice gravate sau reliefate. Astfel au sortat circa 60 de săbii, majoritatea acestora fiind în stare fragmentară, pe care într-o zi din cursul lunii septembrie 1957 le-au îngropat în două şanţuri săpate în interiorul forjei.

Spre sfârşitul anului 1960, înainte de Crăciun, la atelierul de forjă au mai fost aduse încă patru căruţe încărcate cu săbii pentru a fi şi acestea distruse. Dintre cei care participaseră în urmă cu trei ani la prima operaţiune de ascundere, atunci mai lucra la forjă doar Savu Popă. Acesta, împreună cu un alt deţinut politic, Tiberiu Hentea (n.1920 – d.1999), originar din Sibiu, au reuşit să aleagă peste 30 de săbii care li s-au părut lor a fi mai deosebite, pentru ca apoi să le îngroape în apropierea locului unde fuseseră ascunse, în 1957, celelalte săbii.

Aceste arme reprezintă nişte bunuri mobile de patrimoniu care conţin o valoare istorică, simbolică şi artistică de nepreţuit. Încercarea de recuperare a acestora reprezintă o datorie de onoare pentru orice român. Căutarea acestor obiecte de patrimoniu se face pe baza mărturiilor şi a două planuri în desen provenite de la foştii deţinuţi politici care le-au ascuns, în prezent toţi aceştia fiind decedaţi, la care se adaugă şi unele informaţii provenite de la câţiva foşti gardieni ai penitenciarului.

Emanuel Jilinschi

“Satan de-ar socoate că vechiul său vad
Ar fi să se cheme altfel decât iad,
Ar zice, desigur, cu zâmbetu-i crud:
Aici e Aiudul, aici e Aiud!”
Radu Gyr

foto: radiocluj.ro
foto: radiocluj.ro
foto: radiocluj.ro

Turiştii care circulă pe traseul Abrud – Câmpeni rămân şocaţi de culoarea ciudată a râului Abrudelul care curge pe lângă drum. În timpul celor patru anotimpuri, dar mai ales în perioadele secetoase, apele liniştite ale râului sunt tulburate si au o culoare roşiatică, iar la vărsarea în Arieş, apele acestuia primesc o nuanţă nesănătoasă.

Bazinul Bucium – Izbicioara – 2.000 de ani de exploatare

Abrudelul izvorăşte de pe versanţii pe care se află satele comunei Bucium – Izbita şi care, din antichitate se ştie, sunt aşezate pe bogate zăcăminte de minereuri complexe, respectiv aur, argint, cupru şi alte metale neferoase.

Exploatările de aici datează încă din perioada ocupaţiei romane, când pe muntele Cumpăna erau campate o parte din cohortele Legiunii a XIII-a Gemina. Mijloacele rudimentare folosite de romani au fost dezvoltate şi îmbunătăţite în utlimele sute de ani, când pe valea Izbitei funcţionau mai multe şteampuri ale căror instalaţii foloseau ca şi combustibil lemnul.

Bătrânii din zonă spun că aici existau chiar şi unii concesionari străini, care deţineau astfel de şteampuri. În secolul nostru, minereul complex din munţii Buciumului a început să fie exploatat şi în subteran, iar la începutul anilor ’50 comuniştii au lucrat din plin în această zonă, cu utilajele moderne, pentru acea perioadă.

Până în 1960, în bazinul Bucium – Izbicioara au funcţionat mai multe fronturi de lucru, de unde se extrăgeau cantităţi importante de aur şi minereu de cupru.

Galiţa – moartea fierului

Din cauza infiltraţiilor de apă din pereţii subteranelor, în galerii s-au format mici pâraie, care curgeau printre şinele de cale ferată, care au fost instalate în mină. Maria Dura, a fost mecanic de locomotivă în minele de la Izbicioara, şi îşi aminteşte cât de corozivă era galiţa, aşa cum este denumită în termeni populari apa de mină.

Curgea pe şine şi era aşa de tare, că mînca fierul şi se rupee calea şi rămâneam cu locomotiva în mină ore în şir, până se repara„, povesteş te Maria Dura. Din acea perioadă, apele pârâului Izbicioara şi cele ale Abrudelului, în care se vărsa acesta au început să fie poluate cu oxizii de cupru şi de metale neferoase spălate din galerii de apele infiltrate din pânza freatică.

Fără a da prea multe explicaţii, comuniştii au sistat în anul 1960 exploatarea zăcămintelor din zona Bucium – Izbicioara şi au mutat în alte locuri din ţară toate utilajele, inclusiv şteampurile de lemn confiscate de la concesionarii francezi. Din acel moment, galeriile au fost părăsite şi nimeni nu s-a mai interesat de soarta lor. După o perioadă, infiltraţiile din pereţii galeriilor s-au mărit, până au devenit veritabile izvoare, iar debitul de ape poluante a crescut.

Astfel că acum, din minele părăsite se scurg pâraie care transport ape încărcate cu oxizi de fier şi cupru, care în ultimii zeci de ani au distrus complet cursurile de apă. Mai mult, în pârâul Izbicioara şi râul Abrudel s-a distrus toată fauna, iar oamenii îşi păzesc animalele ca nu cumva să bea din otrăvitoarea apă.

Apa ucigaşă a scăpat de sub control

Când iasă din minele părăsite, galiţa este incoloră şi inodoră, la fel ca orice apă normală, singura diferenţă o constituie însă compoziţia chimică. Cercetările au stabilit că galiţa are un plus de cupru, fier şi alte metale neferoase care în contact cu apa formează oxizi cu un nivel ridicat al Ph-ului. În contact cu aerul, compuşii nocivi din galiţă se oxidează, iar apa capătă o culoare roşiatic – maronie, în funcţie de distanţa pe care a parcurs-o de la gura minei.

În perioadele ploioase, apele care conţin galiţa sunt diluate de cantitatea de precipitaţii, iar factorii poluanţi nu mai sunt atât de nocivi, drept pentru care şi tenta roşie se mai diminuează. În perioadele secetoase, cum sunt lunile de vară, cursurile de apă dau impresia că la vale curge vopsea sau nămol. Imagine tristă, la confluenţa Abrudelului cu Arieşul, spectacolul este şocant, când în apele cristaline ale acestuia din urmă intră undele aducătoare de galiţă. Oamenii care locuiesc în satele de pe malurile Abrudelului spun că aici nu mai trăiesc peşti de zeci de ani, şi că apa care curge nu poate fi folosită nici măcar la spălatul rufelor.

În ultimii ani, Agenţia pentru Protecţia Mediului a trimis mai multe avertizări Agenţiei pentru închiderea Minelor din Ministerul Industriilor, în speranţa că problema apelor de mină din bazinul Bucium – Izbicioara va fi rezolvată. Din nefericire, oficialităţile de le Bucureşti nu au luat nici o măsură, iar galiţa continuă să afecteze cursurile de apă cu care intră în contact. Atât autorităţile locale, cât şi oamenii care locuiesc pe Valea Izbicioarei trăiesc cu speranţa că într-o zi galiţa va înceta să mai polueze cursurile de apă din zona lor şi viaţa lor va reveni la normal.

Emanuel Jilinschi

foto: turculturalbrasov.ro
foto: turculturalbrasov.ro
foto: turculturalbrasov.ro

În fiecare an, la începutul primãverii, ciobanii din munţii Sebeşului coboarã la câmpie cu turmele cu oi, strãbãtând sute de kilometri. Ajutaţi de patru sau cinci câini, ciobanii îşi duc oile la pãşune în zona Câmpiei de Vest, unde stau pânã toamna, când, în jurul datei de 1 octombrie, ei se întorc acasã, în munţii lor dragi.

Pe Ilie Turcu, l-am întâlnit pe DN 1, însoţind, printre autocamioane grele şi autoturisme rapide, împreunã cu ajutorul lui, turma de 200 de mioare. „Oile le-am moştenit de la tata, şi aşa, în timp, le-am înmulţit, cã din moşi- strãmoşi, asta e ocupaţia noastrã. Chiar dacã suntem jumãtate de an pe drumuri, departe de casã, între strãini, nu putem renunţa la oiţele noastre„, spune Turcu, aprinzându-şi un Carpaţi fãrã filtru.

Viaţa lor rusticã nu îi fereşte pe oieri de cutumele vieţii civilizate. Astfel, de fiecare datã când merg, sau se întorc de la pãşune, „…cu toate cã legea ne protejeazã şi noi încercãm sã ferim cât putem carosabilul, oile ne sunt lovite de camioane şi nu ne despãgubeşte nimeni. Aşa cã, pe lângã cã lupii ne rãpesc o grãmadã de oiţe, ne mai trezim cã ni le omoarã şoferii„, se plânge Ilie Turcu.

Încet, încet, ciobanii, în fruntea turmelor lor parcurg zilnic câte 12 – 13 kilometri. „Viteza turmei îi egalã cu aceea a celor mai încete oi din turmã, cã se mai întâmplã uneori sã îşi scrânteascã vreun picior şi atunci trebuie sã le urcãm pe mãgar„, mai spune Turcu, arãtându-ne un mieluţ al cãrui cap de abia se vedea dintr-o desagã aşezatã pe spatele unuia dintre cei doi mãgari.

Seara, într-o poieniţã de pe marginea drumului, asezaţi în jurul unui foc deasupra cãruia fierbe apa pregãtitã pentru mãmãligã cu brânzã, ciobanii povestesc celor care ascultã pãţaniile lor din timpul iernii. Cele mai multe sunt întâmplãri legate de peregrinãrile lor pe muntele Auşel, sau Sureanu, sau pe Vârfu’ lu’Pãtru, munţi pe care aceştia i-au strãbãtut de zeci de ori cu piciorul.

Când era trecut de Sfântu’ Ion, eram numa’ eu cu tata şi cu un frate pe Sureanu şi or simţit câinii cã vin lupii. Am avut noroc cã am avut nişte benzinã la noi, şi am dat foc la mai multe vreascuri, şi s-or învârtit sãlbãticiunile dracului vreo douã ore pe lângã noi, da’ o fost bine cã so luminat de zîuã si or plecat lupii. Da’ sã vedeţi numa, blestemãţie, cã nu or plecat bine, cã o vinit ursu’ şi deabia or reuşit câinii nostrii, cã avem câini destoinici, de l-or alungat. Cã atuncea o zîs tata sã mutãm stâna, numa’ cã n-am putut cã era zãpada pânã la brâu„, povesteste Ioan Moga, cioban din Jina.

Dupã ce „se crapã de ziuã”, ciobanii, în fruntea turmelor pornesc mai departe cãtre locul de pãşunat, atenţi la oile lor, şi încercând sã evite pe cât este posibil şoselele, dar şi terenurile arate. „Cã am auzit de unu’, din Sugag, la care nişte oameni i-au crãpat capu’ cu toporu, cã o intrat cu oile la ãla în vie„, mai spune Turcu.

Zi de zi, şase luni pe an, ciobanii stau departe de casã, „…dar asta e viaţa noastrã şi ne place, şi chiar cã nu am schimba-o pentru nimic în lume„, spun într-un glas ciobanii, chiar dacã viata lor este, aşa cum am descris-o dificilã şi plinã de riscuri.

Emanuel Jilinschi

stalpiUn obicei bimilenar continuă şi acum să se păstreze în câteva sate de la poalele munţilor Sebeşului, care face legătura direct cu descendenţii noştri romani.

În cimitirele din Loman, Săsciori, Pianu şi Pur­căreti, la capetele bărbaţilor conti­nuă să se aşeze stâlpi funerari.

Deşi adevărata semnificaţie a obiceiului s-a pierdut, tradiţia continuă să tră­iască

În cimitirul din Pianu de Sus, mai ales în partea de sus, mor­min­tele sunt străjuite de stâlpii funerari, pe care se afla inscripţionat, în latul stâlpului, cifra romană XIII, lucru care ar putea avea legătură cu legiunea a XIII-a Gemina, care a fost cantonată la Apulum şi în localită­ţile din zonă.

Semănau cu nişte pâlcuri de copaci fără ramuri, de pe care urmau să-şi ia zborul stoluri întregi de păsări albastre. Un stâlp poate să coste mai scump decât crucile: tradiţia cere că meşterii de stâlpi să fie plătiţi cu o oaie.

Strecuraţi printre crucile de beton, atât în jurul bi­se­ricii noi, cât şi al celei vechi din Pianu de Sus, stâlpii de aici par stingheri faţă de cei din Loman, iar unii dau semne că ar vrea să o ia din loc, aplecaţi spre morminte sau scoşi din pământ şi numai rezemaţi de monumentele mozaicate.

Au supravieţuit lumii lor, dar nu şi celei de astăzi.

Doar bătrânii mai plătesc, încă din timpul vieţii, să li se facă stâlp.

Domnul Ioan Bena, fost în­vă­ţă­tor la Pianu de Sus, este unul dintre cei puţini care mai ştiu ceva des­pre tradiţia stâlpilor.

A trăit o viaţă la Pianu şi s-ar zice că este cel mai bun cunoscător al tradiţiei şi al istoriei locale.

Ne-a rămas din bătrâni obiceiul stâlpului funerar, dar am pierdut pe drum semnificaţiile lui. Totuşi, mulţi oameni cred că stâlpul se pune numai la bărbaţi, pentru că bărbatul e stâlpul casei.

Crucea e pentru femei, pentru că femeia e crucea casei, ea se sacrifică mai mult pentru familie.

Ei, dar acum nu ştiu să mai fie vreun cioplitor în sat care să facă stâlpi.

Eu i-am rugat pe copii să-mi găsească un meşter, să-mi fac stâlp cât mai trăiesc.

Că stâlpul se face şi se încrustează nu­mai după ce moare omul, ca să nu chemi moartea până atunci„.

Venerabilul învăţător ştie că stâlpii sunt ciopliţi din lemn tare, de stejar, salcâm sau frasin, ca să reziste mai mult.

Aşa se face că găsim încă în picioare stâlpi de 70 – 80 de ani, chiar şi mai vechi.

Crede că stâlpii ar fi fost aduşi de românii din Legiunea a XIII-a Gemina, care a staţionat în Dacia, căci pe ei domina crestături cu numărul Legiunii.

La romani era obiceiul de a pune la căpătâiul unui soldat mort un stâlp cu o pasăre de lemn îndreptată spre ţara de baştină, pentru că sufletul să se poată întoarce pe meleagurile na­tale.

D-l Ioan Bena îşi aminteşte că pe vremuri se puneau „porumbei” şi pe crucile femeilor, iar mai în­coace, numai pe cele ale fetelor care s-au prăpădit înainte de a împlini şapte ani.

Mai multe nu ştie şi regre­tă. „Dacă nu cunoşti bine şi nu înţe­legi tradiţia, nici nu o duci mai de­parte şi-i mare păcat.

Ar trebui să ţinem cu dinţii de rădăcinile noastre. Oricum, eu vreau să am stâlpul meu la mormânt, când va veni timpul„.

Primarul Marin Petruse, poves­teşte că inscripţiile cu XIII se mai gă­sesc şi pe lingurile de lemn şi chiar dacă nu se mai ştie ce semnifică, oamenii continuă să transmi­tă mai departe rădăcinile latinităţii noastre.

De altfel, legendele locului spun că şi marele artist Constatin Brâncuşi ar fi trecut prin zonă, mai precis prin Loman şi că stâlpii fu­nerari ar fi fost sursă de inspiraţie pentru Coloana Infinitului.

Într-adevăr, de la Târgu Jiu până la Loman este un drum pe care l-ar fi folosit şi cohortele romane, drum cunoscut acum sub numele de Transalpina iar ipoteza că acesta ar fi fost pre­zent în satele de la poalele munţilor Sebeşului este posibilă şi credibilă.

Dar până când cineva, dacă vreodată, va lămuri misterul stâlpilor funerari, rămâne să apreciem frumuseţea şi originalitatea acestor crea­ţii populare.

Emanuel Jilinschi

potcovariMeseria de potcovar începe să devină o rari­­tate în munţii Apuseni.

După industrializarea forţată a oraşelor majoritatea potcovarilor au devenit strungari sau forjori, iar străvechea meserie  este acum pe cale de dispariţie. Cu toate acestea, mai exis­tă puţini oameni care practică această meserie şi din suflet, chiar dacă nu le aduce beneficiile necesare.

Pe o rază de mai multe zeci de kilometri, în inima munţilor Apuseni, un singur bărbat mai face potcoave pentru animalele de tracţiune, după ce în urmă cu zeci de ani, fiecare sat avea potcovarul lui.

Acum, în satul Geogel, comuna Ponor, doar Culiţă Bogdan mai face potcoave pentru animalele din satele din zonă. Pentru familia Bogdan, potcovăritul este o tradiţie, iar nea Culiţă este hotărât să nu permită dispariţia meşteşugului. Mai mult, nea Culiţă, cum îi spun cunoscuţii a moştenit meş­teşugul potcovăritului de la tatăl şi bunicul său.

De mai bine de 20 de ani practic meseria asta. Si confecţionez potcoave pentru cai şi pentru boi, şi merg cu ele prin târguri, sau mă caută oameni din sate de la zeci de kilometri, de la Baia de Arieş, de la Săciua, de la Poşaga, şi îs mulţumiţi de potcoavele pe care le fac„, povesteşte Culiţă Bogdan.

Bogdan cunoaşte tot ceea ce este legat de prelucrarea fierului, de la producerea cărbunilor până la alegerea nicovalei potrivite pentru materialul ce trebuie prelucrat.

În fiecare primăvară el îşi fabrică mangalul necesar foalelor, şi ajutat de fiul său Silviu, îi depozitează în saci.

El l-a iniţiat în tainele potcovăritului şi pe Silviu, care acum are 15 ani, şi vrea să îi lase moştenire atelierul. Singura problemă ar fi aceea că Silviu are alte hobby-uri şi nicidecum fabricatul potcoavelor.

Îmi place să lucrez la potcovărie, şi poate că aici voi lucra, nu poţi să şti niciodată, dar mai mult îmi place electrotehnica, şi de aceea vreau să urmez un liceu cu specific electrotehnic„, se destăinuie Silviu Bogdan, cel care trage la baros alături de tatăl său şi care ne-a arătat tonalitatea diferită a nicovalelor pe care se bat potcoavele. „Am învăţat tot ce este legat de potcovărie de la tata, dar nu ştiu, parcă nu este chiar ceea ce îmi doresc„,  mai spune Siviu.

Fabricarea unei potcoave începe în mo­men­tul în care fierul neprelucrat intră în atelier. „Aducem fierul, şi mergem să căutăm lemn pentru cărbuni. La fabricatul cărbunilor este un secret, că trebuie să clădeşti lemnele, de preferat să fie de prun, şi după aia să le dai foc din interior, să ardă mocnit„,  destăinuie Culiţă secretele potcovăritului.

Următorul pas este tăierea fierului la di­mensiunile necesare şi încălzirea lui.

După ce au tăiat metalul, cei doi bărbaţi ai familiei Bog­dan au aşezat bucăţile între cărbunii aprinşi.

Cu o forţă supradimensionată pentru un băiat de vârsta lui, Silviu acţionează foalele, care cu un şuierat puternic încing jarul iar metalul începe să prindă culoarea roşiatică a fierului încins.

Cu o îndemânare intrată deja în reflexele necondiţionate, nea Culiţă apucă metalul încins cu un cleşte de dimensiuni considerabile, iar în tandem cu Silviu, cu ajutorul a două baroase începe să dea formă potcoavei.

Fabricarea unei perechi de potcoave pentru vite durează în jur de un minut, timp în care se poate constata coordonarea aproape perfectă între tată şi fiu. „Acuma lucrăm împreună de când era mic şi deja simte când învârt potcoava, când lovesc cu ciocanul şi nu se întâmplă nici un accident„, povesteşte Culiţă Bogdan, mândru de îndemânarea fiului său

Oamenii din comunele din jur vin la nea Culiţă să îşi potcovescă animalele şi spun că acesta face cele mai bune potcoave.

Primarul comunei, Victor Cordea povesteşte că şi el îşi potcoveşte calul tot la Culiţă Bogdan şi că potcoavele fabricate de acesta sunt de o calitate foarte bună.

Unul dintre puţinii potcovari din munţii Apuseni, nea Culiţă Bogdan, se poate mândri că fabrică cele mai bune potcoave din ţară. Pot să garantez că sunt mult mai bune decât potcoavele fabricate de uzinele de specialitate, ţi mult mai rezistente„, afirmă primarul Cordea.

La fel ca şi alte meserii tradiţionale, şi potcovăritul este dus mai departe de o singură familie, care totuşi, într-o bună zi s-ar putea să renunţe, şi atunci va fi prea târziu ca cineva să încerce să îl reanimeze.

Emanuel Jilinschi

lemnariMunca la pădure” este una dintre cele mai grele şi mai dure ocupaţii a celor care trăiesc în zonele înalte ale munţilor Apuseni, respectiv în comunele Albac, Avram Iancu, Bistra,Gârda, Horea, Scărişoara şi Vidra. Timp de şase luni pe an, cât ţine sezonul, moţii care lucrează la exploatarea fondului forestier merg la lucru convinşi că asupra lor veghează spiritul bun al munţilor, dar de asmenea ei cred că de multe ori, acesta, îi pedepseşte pe cei care distrug în mod iresponsabil pădurea. De aceea, de câte ori moare câte un seamăn de al lor, ceilalţi moţi se întreabă „ce o fi făcut mortul, de s-o răzbunat pădurea pe el ?” şi încearcă, pe cât este posibil, să nu distrugă pădurea şi să nu cadă în dizgraţia protectorului acesteia.

„Pădurea dă, dar mai şi cere”

Lemnarii sunt de felul lor oameni credin­cioşi, iar credinţa lor în acest proverb este atât de puternică, încât atunci când merg la muncă se roagă să ajungă seara acasă întregi şi nevătămaţi. De sute de ani, la fel ca străbunicii lor, moţii care lucrează la pădure merg în fiecare dimineaţă de duminică la biserică iar după slujbă, se întâlnesc la cârciuma din sat unde fac recensământul celor care luni dimineaţa vor lua cu asalt pădurile seculare ale Apusenilor. Deşi lemnarii se împart în două categorii profesionale, care sunt diferenţiate de etapele prin care trece lemnul până ajunge scânduri sau bârne, ei se supun aceleiaşi superstiţii care spune că sacrificarea pădurilor cere jertfe.Primii care acţionează asupra lemnului sunt ţapinarii, din rândul cărora se înregistrează şi cel mai mare număr de morţi. Celaltă categorie de lemnari sunt gateriştii, cei care debitează trunchiurile de brazi, transformându-le în scânduri sau grinzi cu ajutorul fierăstraielor circulare sau a gaterelor. De zeci de ani, de când pădurile din munţii Apuseni sunt exploatate intensiv, aproape în fiecare lună, în fiecare comună, moare câte un lemnar iar alţii sunt schilodiţi pe viaţă, în urma accidentelor de muncă.

Colegii lor rămaşi în viaţă susţin că aceştia au murit fiindcă au tăiat brazi în parchete pentru care nu aveau autorizaţie şi au tăiat arbori care erau prea tineri pentru a fi prelucraţi. „S-o răzbunat pădurea pe ei, că acolo Peste Dâmburi, nu aveau ce căuta cu drujba, că nimeni nu le-o dat bon de lemne acolo”, spune Daniel, din Albac, comentând decesul unui coleg, care a murit, după ce un buştean i-a strivit capul. „Sâmbătă eram pe un deal mai încolo de Todor, şi îi auzeam drujba şi i-am zis lui fiu-meu, Sorin, că prea se face jaf la Peste Dâmburi, şi cred că am avut gura spurcată”, mai povesteşte Daniel. Tapinarii se consideră un fel de mineri de suprafaţă, fiindcă ştiu când pleacă de acasă, dar niciodată nu ştiu dacă se mai întorc vii, conştienţi că de obicei cad victime accidentelor profesioniştii, cei care lucrează de ani de zile în meserie. Fiindcă au o muncă grea şi riscantă, ţapinarii au şi venituri mari, în funcţie de dotările de care dispun.

„Când dă moţu cu securea, se cutremură pădurea”

Această zicală este una dintre cele mai vechi din Tara Moţilor şi cu aceasta îşi laudă ţapinarii puterea, atunci când vorbesc despre greutatea muncii lor. Începând cu luna martie şi terminând cu sfârşitul lui noiembrie, în fiecare dimineaţă, în jurul orelor şase, în grupuri de câte trei sau patru oameni, ţapinarii merg la loturile – par­che­tele – de pădure care le-au fost repartizate pentru exploatare de către brigadierii silvici. „Acum zece – cinsprezece ani era mai uşor, că aveam exploatările aproape de sat, dar cu tăierile astea masive, pădurea s-a rărit, şi acum trebuie să mergem peste doi munţi ca să putem tăia”, spune Lucian din Horea, unul dintre cei mai „avuţi” ţapinari din co­mună. După ce ajung la loturile destinate, ţapinarii îşi aleg brazii, le taie tălpile, iar apoi îi doboară la pământ, prăbuşirea arbo­relui fiind însoţită de strigătele de atenţionare a tăietorului. După cum povestesc aceştia, de multe ori, fiindcă au fost neatenţi, mulţi ţapinari împreună cu caii lor, au murit striviţi de greutatea brazilor. „Cei care de o viată trag la pădure o pătesc, că ăia tineri începători îs atenti”, mai spune Lucian. Odată căzut la pământ, arborele este cepuit, adică i se taie ramurile. Trunchii cepuiţi sunt apoi tăiaţi în „bocuri” lungi de patru metri şi sunt traşi cu caii, către drumul cel mai apropiat. Tapinarii mai bătrâni afirmă că primăvara şi toamna, când pământul este umed, cărăuşii trebuie să fie foarte atenţi, fiindcă, „… numa ce îşi scapă calul copita şi să prăvale peste tine, şi ori te omoară, ori îşi rupe vre-un picior”. „Aşa s-o întâmplat cu bărbaţii dintr-o familie din Fericet, când în trei primăveri la rând o murit bătrânu, după aia, fiu-său şi după un an ginere-său, că luau loturi tot aproape de casa lor, dar acolo era terenul tot în pantă”, îşi aminteşte Ioan Petriş, ţapinar din Albac.

„Gateriştii beau în crâşmă ca miniştrii”

Cum ţapinarii se tem de faptul că spiri­tul pădurii se răzbună pe cei care îşi bat joc de ea, la fel şi lemnarii care debitează lemnul cred că acelaşi spirit mai ia câte un suflet de om, „… în schimbul miilor de metri cubi de lemn pe care îi prelucrăm la gater”, îşi confirmă superstiţia unul dintre şefii de echipă de la un gater din comuna Vidra. Fiindcă multe din fierăstraiele circulare sunt impro­vizate, nu au prevăzute sisteme de protec­ţie, cauză din care sunt foarte numeroase cazurile de amputări accidentale ale de­ge­telor mâinii, sau uneori chiar amputări ale membrelor superioare. „Vin cu degetele secţionate total, le cos cioturile, îi bandajez, iar ei a doua zi sunt din nou la gater, unde îşi continuă lucrul în aceleaşi condiţii de nesiguranţă ca şi înainte de accident”, rela­tează unul dintre doctorii din zona. „Când vine vreun gaterist cu degetele tăiate, dar care se mai ţin într-un pic de piele, îl trimit la chirugie plastică la Alba Iulia sau la Cluj Napoca, cu speranţa că specialiştii de acolo reuşesc să îl salveze”, continuă doctorul. În afară de lama circularului, gateriştii se mai tem de „blestemul aşchiei”, blestem care spun ei, loveşte când lucrătorul debitează boc-ul cu numărul 1.000 din cariera lui. În rândul gateriştilor acest al 1.000 – lea boc este considerat un fel de botez al focului, fiindcă, de mai multe ori s-a întâmplat ca unor tineri, după un sezon de lucru să „…le sară aschia în gât sau în piept şi să moară pe loc”, mai spune seful de echipa. Când o scândură se taie la circular din trunchiul de brad, la capătul acesteia rămâne un rest de lemn care nu se desprinde odată cu scândura de boc. În momentul în care lemnul este tras înapoi pentru a fi debitată o nouă scândură, aşchia este agăţată de lamă şi proiectată în curelele de transmisie, care o aruncă în partea superioară a trupului celui care manipulează trunchiul. Gateriştii mai bătrâni spun că „…la întorsul lemnului trebuie să te apleci peste boc şi atunci, chiar dacă sare aşchia, sare peste om”. Tot ei mai amintesc faptul că „…pe vremea IFET-ului nu lucram ca acuma, că pe fiecare curea aveam scut de protecţie, şi pe circulare era un sistem care te obliga să tai aşchia cu securea, dar chiar şi atunci, blestemul îl mai ajungea pe câte unul, că din calea sorţii nu poţi să te fereşti”.

Lemnari fără pensie

Meseria de lemnar nu crează pensionari, ţapinarii şi gateriştii lucrează de obicei la comandă şi fiecare pe cont propriu, fără ca unul dintre ei să aibă vreodată carte de muncă, sau măcar să fie angajaţi cu contract de prestări-servicii. Din acest motiv, şi din cauză că mulţi mor în timpul serviciului, din meseria de lemnar nu se iasă la pensie. „Când ţapinarul simte că nu mai poate să tragă la pădure, se retrage şi creşte vite, mai iasă cu oile la păşune, merge la piaţă cu brânză şi caş şi aşa trăieşte, fără să primească vre-un ban de la Stat”, spune unul dintre primarii din zona.

Mulţi dintre lemnari îşi cheltuiesc o parte bună din venituri pe băutură, acesta fiind şi motivul pentru care patronii bodegilor din zonă prosperă pe zi ce trece. „Cel mai mult mă bucură faptul că au început, mulţi dintre ei, să îşi facă băi cu duş în casă, să îşi cumpere televizoare, frigidere, chiar dacă mai strică bain în cârciumi”, completează primarul. Totuşi, din exploatarea pădurilor, cel mai bine câştigă intermediarii, adică persoanele care cumpără lemnul debitat şI îl vând în pieţele din Timişoara, Craiova şI Bucureşti. Şi chiar dacă pentru banii câştigaţi, lemnarii depun eforturi, uneori demne de anticul Sisif, ei spun că nu şi-ar schimba meseria pentru nimic în lume, fiindcă acolo, în pădure, este viaţa lor şI că nu pot să trăiască fără mirosul răşinii proaspete de brad. Cu toate acestea, dacă până nu demult, moţii spuneau că „se gată omul, dar pădurea, niciodată”, acum lemnarii încep să îşi pună problema că în ritmul acesta, în cîtiva ani, pădurile se vor termina. Iar acum, la întrebarea „Merge treaba?”, gateriştii nu mai răspund şugu­beţi, cu propoziţia  „Cât ne-o lăsa aşchia”, ci spun, cu jumătate de gură „Până o dată, că nu se mai poate aşa, trăbă slăbit ritmul”, poate şi din cauză că în ultimii ani, numărul celor morţi, atât la pădure cât şI la gatere, este din ce în ce mai mare.

Emanuel Jilinschi

brudina

În timp ce tehnica creeazã autoturisme din ce în ce mai rapide, viteza de traversare a râului Mures este direct proporţionalã cu debitul acestuia.  Şi asta doar din simplul motiv cã în mai multe locuri din judeţul Alba, trecerea vehiculelor peste  Mureş se face cu ajutorul podurilor plutitoare.

Veşnicele brudine

 Podurile plutitoare (denumite şi bacuri, brudine sau cini) au fost atestate de documente încã din secolul XVI, şi au funcţionat şi pe râuri cum sunt Siretul, Prutul, Moldova, Oltul, Buzãul, Târnava şi Prahova.

 Formate dintr-o platformã de lemn sau metal, brudinele sunt dirijate pe cabluri metalice, prin intermediul unui scripete la care se ancoreazã vasul. Deplasarea acestuia este asiguratã de presiunea curentului pe o parte sau alta, fapt care depinde de sensul de traversare dorit. Singurul inconvenient al brudinelor este faptul cã în timpul iernii când suprafaţa apei îngheatã, sau în timpul viiturilor, acestea sunt trase pe mal, deci nu pot fi folosite.

 În judeţul Alba, poduri plutitoare mai funcţioneazã la aceastã orã în dreptul localitãţilor Coşlariu, Bãcãinţi, Meşcreac, Blandiana, Petelca, Rãzboieni şi în apropierea Gurii Arieşului.

Cel mai solicitat este podul de la Gura Arieşului, localitate situatã în apropierea graniţei cu judeţul Mureaş, unde de zeci de ani, podar este Ilie Petra, în vârstã de 65 de ani.  El manevreazã podul ajutat de fiul sãu Dorin, care acum împlineşte 3

5 de ani şi cu care împarte profitul obţinut din „podãrit”.

Ilie Petra lucreazã aici de aproape patruzeci de ani, încã de pe vremea „… când podu’ ţinea de colectiv, şi eram plãtit cu salar fix. Pe vremea aia aveam cât avea un agronom stagiar, nu mai ştiu exact suma, cã aşe s-or tot schimbat banii ãştia,  da’ oricum era mare”.

 Dupã 1990, când vechile structuri s-au desfiinşat, podul plutitor de la Gura Arieşului a intrat în administrarea consiliului local, dar nea’ Ilie a rãmas tot podar, iar de prin 1993, „…o vinit şi copilu’ meu, Dorin, cã o rãmas şomer, şi mã ajutã cã deja nu mai îs aşa de în putere”, mai spune cel care deşi nu a fãcut nici un curs de podãrit, nu a rãsturnat niciodatã brudina,  cu toate cã traverseazã râul de cel puţin zece ori pe zi.

 Pe celãlalt mal, aşteaptã o turmã de oi şi o Dacie, iar podul se îndreaptã cu o vitezã constantã de un kilometru pe orã, sub presiunea debitului râului Mures, ca sã transporte încãrcãtura. „Plãtim o chirie pentru pod la primãrie, cam jumãtate din ce luãm de la oameni, şi restu’ banilor îs ai nostri. Taxa pentru un om îi o mie de lei pentru un om şi douã mii în zi de sãrbãtoare. Pentru un car cu boi, încãrcat, taxa îi şapte

Zi de zi, învârtind la manivelã şi schimbând de pe o parte pe alta lanţul, nea’ Ilie podarul, traverseazã râul, fãcând legãtura între satul Gura Arieşului şi civilizaţie. Ilie Petra nu este primul din familie care se ocupã cu brudina, mii, şi dacã îi gol îi numa cinci mii, pentru o maşinã micã îi cinci mii şi pentru un camion îi treizeci de mii, numai cã maşinile mari ocolesc pe la pod, dar ocolesc 15 kilometri şi nu prea vin pe aici”, mai spune Ilie Petra.

„… fratele lui mama a ţinut podul încã de la de la începutul veacului şi o avut numai douã fete, şi atunci am învãţat eu podãritul, cã atunci era numai o plutã de încãpea numai un car cu boi pe ea”, îşi aminteste podarul din Gura Arieşului uitându-se la pontonul metalic lat de patru metri şi lung de opt.

Din generaţie în generaţie, podãritul a supravieţuit revoluţiei tehnice, fãrã ca cei care îl practicã sã studieze la vre-o şcoalã aceastã meserie, care este atât de preţioasã pentru comunitãţile de dincolo de râu.

Pe nea’ Ilie îl las învârtind de manivelã ajutat de Dorin, sã orienteze podul de-a curmezişul curentului, care îi duce cu tot cu încãrcãturã pe celãlalt mal al râului.

Emanuel Jilinschi

Fii la curent cu cele mai noi anunturi negociate.

Urmărește negociat.ro pe Facebook