Reportaje & Anchete

foto: realitatea.net
foto: realitatea.net
foto: realitatea.net

Locuitorii satului Munună din munţii Apuseni trăiesc un adevărat paradox.

În timp ce casele lor se află deasupra celui mai mare lac subteran din România, de zeci de ani, ei sunt nevoiţi să care apă de la un izvor aflat la o distanţă de peste doi kilometri.

Sub satul Munună se afla cel mai mare lac subteran din România.

Din nefericire pentru localnici, apa lui nu poate fi utilizată, pentru că până acolo sunt 120 de metri de rocă dură, care nu poate fi spartă.

Nimeni nu poate să spună când s-a întemeiat satul Munună, din comuna Gârda.

Cert este că cele mai vechi case au peste 100 de ani, iar oamenii cei mai bătrâni spun că ei aici s-au pomenit dintotdeauna.

Cert este că tot de atunci, ei au fost nevoiţi să îşi aducă apă de la unicul izvor, aflat la aproape doi kilometri de cea mai marginaşă casă a satului.

De zeci de ani, femei, bărbaţi şi copii cară apă de la unicul izvor, amenajat, la marginea satului, către Gârda Seacă.

Greu îi destul. Că am dus tot în spate. Câte zece kilograme, cinşpe şi apoi până vi aicia jos, nu-ţi mai vine a bea. Greu o fost, da. Tăt aşa am cărat, că nu aveai de unde să bei. Că merjeai şi aduceai şi să bei şi să dai la animale şi totu. Chiar greu, greu,” povesteşte Elena Bate, de 65 de ani.

Din cauză că dealul pe care se află satul este plin de peşteri, pânza freatică este la mare depărtare de suprafaţă, iar o fântână este aproape imposibil de realizat.

Dana Bate, învăţătoare la Gheţar, locuieşte şi ea în Munună şi ca toţi ceilalţi cară apă atunci când are nevoie.

Este la o distanţă de un kilometru, un kilometru jumate, aducem cu bidoanele, zece, douăzeci chiar, depinde cine merge după apă şi este destul de greu. Nu s-a încercat să se facă aici o fântână pentru că izvoarele sunt destul de departe şi nu sunt posibilităţi”.

Peştera Zguraşti, în care se afla complexul de lacuri a fost descoperită de Emil Racoviţa, în anul 1927.

Explorarea ei completă a fost făcută de către speologii din zonă, care au reuşit să şi dimensioneze lacul subteran.

Ei spun că lacul este alimentat de ploile care cad la suprafaţă şi că volumul de apă aflat aici, este foarte mare.

Doctorul Cristian Ciubotarescu a explorat lacul şi a reuşit să îi stabilească dimensiunile.

El are o lungime de o sută de metri, o adâncime de 12 metri şi o lăţime medie de 10 metri. Acest lac este legat de fapt de mai multe lacuri care se află în această peşteră şi dacă nu ar ploua deloc timp de şase luni de zile, izvorul care drenează aceste lacuri, nu ar seca. Deci, practic se afla o acumulare de apă foarte mare”, povesteşte doctorul Ciubotarescu.

Singurul mod în care pot fi ajutaţi oamenii din Munună este montarea unor pompe puternice, care prin intermediul unei ţevi, să împingă apa din lac la suprafaţă.

Din nefericire şi celelalte sate aflate în jurul Mununei sunt în aceeaşi situaţie. De altfel şi satul Gheţar se confruntă cu aceeaşi problemă.

Tehnic, rezolvarea problemei se poate realiza doar prin o aducţiune, iar autorităţile locale lucrează acum la punerea în practică a acestui proiect.

Emanuel Jilinschi

foto: 2012en.ro
foto: 2012en.ro
foto: 2012en.ro

Căutătorii de aur dacic continuă să atace siturile arheologice. Fără nici un pic de respect pentru relicvele istorice, vandalii, înarmaţi cu instrumente sofisticate, jefuiesc fără nici o remuşcare istoria îngropată a ţării noastre, fără ca cineva să îi tragă la răspundere. Din fericire, în ultimii ani, în urma acţiunilor poliţiştilor de la Brigada de combatere a Crimei Organizate, activitatea căutătorilor a mai scăzut din intensitate, dar urmele se văd încă.

La cetatea de la Căpâlna ajungi după ce străbaţi mai bine de doi kilometri de potec\, după ce părăseşti DN 64, la ieşire din satul cu acelaşi nume. Aşezată într-un loc strategic, dealul pe care se află cetatea nu este cel mai înalt, dar cu siguranţă, din punct de vedere strategic, este cel mai indicat pentru un punct de observaţie din zonă. Cu o perspectivă sudică ce acoperă Valea Sebeşului până la Vârful lui Pătru, cetatea era un avanpost şi un punct de avertizare a sistemului de cetăţi dacice.

Când ajungi la ruinele cetăţii de la Căpâlna dai cu ochii de un peisaj senzaţional, dar şi surprinzător. De jur-împrejur, căutătorii de comori au făcut zeci de gropi în pământ, în căutarea aurului dacic. De fapt, ei nu au făcut altceva, decât să distrugă ceea ce a mai rămas din cetatea dacică de la Căpâlna.

Blocuri de piatră smulse din ziduri, relicve istorice furate şi vândute pe internet. Asta a devenit cetatea dacică de la Căpâlna. Fortificaţia este ţinta preferată a căut\torilor de comori, mai ales că se afla pe vârful unui deal.

Accesul se face pe un singur drum, care se vede perfect din perimetrul cetăţii. Construită în urmă cu mai bine de 2000 de ani, avea rolul să supravegheze intrarea pe Valea Sebeşului. În ultimii ani, fortificaţia a atras atenţia căutătorilor de comori, care au vandalizat-o cu nepăsare.

Înarmaţi cu echipamente moderne şi scumpe, căutătorii urcă până la cetate cu maşini de teren, cu care nu se poate măsura nici măcar poliţia, darămite omul curios care vrea să ştie ce fac acolo necunoscuţii.

“Mai merg mulţi încă, nu numai unu, doi. Şi tot cu maşini, maşini. Urcă cu maşinile acolo-n vârf. Fac gropi, anul trecut erau gropi, de cădeai într-una, acolo mureai. Nu mai ieşeai. Apoi c-o găsit, că n-o găsit, nu ştiu să spui, da
caută. Acuma, săptămâna trecută or mai fost cu o maşină de Timişoara” spune o femeie din Căpâlna, pe lângă casa căreia trece drumul de căruţă care duce la cetate.

“Jeep-uri, de-astea mari, de teren, altceva n-am văzut să intre, dacii sau altceva, nimica, deci jeep-uri. Mergeau acolo şi ce făceau acolo nu ştiu, ştiu că ieşeau acolo sus şi atât. Poate căutau după ceva?, după aur, stiu eu”, povesteşte un alt bărbat, care are o fâneaţă în apropiere de cetate.

Din nefericire şi celelalte fortificaţii antice din judeţ au căzut pradă aceloraşi aventurieri puşi pe căpătuiala. Gropile rămase în urma “arheologilor de ocazie” se văd în toate cetăţile, fie ele dacice sau romane.

Atât poliţişti cât şi arheologii ştiu de acţiunile căutătorilor de comori. Specialiştii spun că au văzut urmele căutătorilor de comori în tot judeţul.

Am văzut de asemenea urme ale căutătorilor de comori, la cetatea dacică de la Piatra Craivei, anticul Apullum, unde s-au pus bazele oraşului Alba Iulia şi am văzut şi la castrul de marş de pe Magulici de la Ighiu, foarte aproape de carieră exploatată în antichitate. Aceste urme dovedesc că după încheierea activităţii arheologice propriu-zise, cu banii care se fac, mai mulţi sau mai puţini, aceasta, mie nu mi-e ruşine să spun, această mafie a căutătorilor de comori, continuă cercetările, în ghilimele şi dacă aveţi posibiliatea să citiţi pe internet, vestiţii kossoni şi alte piese de aur şi argint dacice, sunt foarte bine cotaţi pe pieţele occidentale”, ne-a declarat un arheolog din Alba Iulia.

Pentru că principala grijă a căutătorilor de comori este să nu fie văzuţi şi identificaţi, foarte puţină lume poate să dea detalii despre ei. Din păcate, nu există posibilitaea angajării unor paznici care să stea 24 de ore pe zi la Căpâlna şi astfel, aventurierii conţină să sape nestingheriţi şi să împrăştie cât pot de repede, urmele strămoşilor noştri daci.

Kosonii, sau Lysimachi, după cum mai sunt cunoscuţi banii dacilor, fac parte din sistemul monetar geto-dac, care a apărut prin imitarea combinată a diferitelor tipuri de monede greceşti de mare circulaţie. Primele monede geto-dacice sunt datate în jurul anului 300 î.Cr., iar sfârşitul monetăriei dacice este plasat în sec. I î.Cr. Conform informaţiilor Băncii Naţionale a României, banii dacilor au circulat până la începutul secolului al II-lea, când au fost înlocuiţi de mondele Imperiului Roman.

Conform informaţiilor neoficiale, pe piaţa neagră, circulă în prezent peste 30.000 de kosoni, toţi “adunaţi” ilegal din cetăţile dacice.

Emanuel Jilinschi

foto: zooland.ro
foto: zooland.ro
foto: zooland.ro

O întâmplare ieşită din comun i-a şocat pe ciobanii din munţii Cugirului, dupã ce Viorel Voinic, unul dintre baci, le-a povestit ce s-a petrecut la stâna lui. Dupã ce mai bine de trei ani a apãrat oile din turma stãpânului sãu, parcã într-un gest de rãzbunare, dulãul Boxã s-a întors împotriva naturii.

Viorel Voinic are 45 de ani şi de mai bine de 25 de ani păstoreşte cele 200 de oi pe păşunile alpine din zonã, astfel cã el cunoaşte fiecare pãrticicã din munţii pe care i-a strãbãtut pe jos de atâtea ori.

De mai bine de trei ani, Voinic a fost ajutat de un câine ciobãnesc foarte „eficient”, pe numele lui Boxã şi care de nenumãrate ori a pus pe fugã lupii care au atacat turma.

Pe Boxã l-am primit de la un cioban, vãr cu tata de la Loman şi când mi l-o adus era mic cât un mâţ. O crescut şi de atunci m-o însoţit peste tot pe unde am umblat. O fost cu mine şi în Retezat, unde era sã fie rupt de lupi, cã ştiu cã atuncea o fost singură datã când am dus un câine la veterinar, cã s-o infectat de la o muşcătură de lup şi era sã moarã„, povesteşte Viorel Voinic.

Poate tocmai de aceea lui Voinic îi vine şi acum greu sã creadã întâmplarea pe care a trãit-o acum câteva zile.

De câteva sãptãmâni, din turma lui Voinic au început sã îi disparã câte o oaie pe sãptãmânã.

Prima datã a bãnuit cã au început sã atace lupii care au fãcut ravagii pe păşunile din zona alpine a munţilor Sebeşului şi care erau doar la câţiva kilometri de locul lui de păşunat.

Ciobanul povesteşte cã „… tot gãseam câte o oaie ruptã şi nu puteam sã înţeleg cum de nu o simţit câinii când o vinit lupii şi or luat-o. Cã pe lângã Boxã mai aveam un ciobãnesc şi pe Picã, unul mic de întoarce turma şi unul dintre ei tot trebuia sã simtã lupii. Tot am stat şi m-am gândit şi am povestit şi cu Doru, fiumeu, cã nu ne era în clar ce se întâmplã. Acum o sãptãmânã am gãsit încã o oaie sfârtecatã, a zecea de douã luni, şi atunci am zîs cã ceva nu-i bine„.

Dupã ce a studiat problema, Viorel Voinic a luat hotãrârea sã stea pe rând noaptea de pazã şi sã afle totuşi misterul morţii oilor. Dupã câteva zile de pazã, dupã miezul nopţii, ciobanul a vãzut cã într-o parte a staulului se mişcă oile şi cã o oaie începe sã behãie.

Când am ajuns acolo l-am vãzut pe Boxã cum trãgea cu dinţii o oaie prin gard şi oaia cred cã deja era moartã, cã nici nu mai behãia. Atunci am început sã strig la câine, Boxã! Boxã!. Câinele m-o auzit şi de acolo, de la cinşpe metri, o lãsat oaia jos şi o început sã fugã lãtrând cãtre mine. Când l-am vãzut aşa fioros, cu botul roşu de sânge, m-am blocat, cã doar ştiam cât de credincios mi-o fost câinele ãsta„, povesteşte Viorel Voinic.

Alarmat de strigãtele tatãlui sãu, Doru s-a trezit şi a alergat cãtre locul unde Boxã lãtra nervos. „Când am vãzut cã Boxã aleargã cãtre tata lãtrând, am luat bâta şi am fugit şi io acolo. Numai bine, cã am ajuns lângã tata, care stãtea de parcã era stânã şi când Boxã o ajuns lângã el şi o dat sã îl muşte, l-am pãlit cu bota în cap şi o picat acolo lat, o mai hãulit de câteva ori şi o murit„, relateazã Doru Voinic cum a omorât câinele pervertit în lup.

Povestea a fãcut înconjurul munţilor Şureanu, iar seara, în jurul ceaunului cu mãmãligã ciobanii îşi povestesc unii altora incredibila întâmplare a câinelui Boxã. Lui Voinic îi pare rãu de câine, mai ales cã atâţia ani au bãtut împreunã munţii şi drumurile Transilvaniei.

Mai rãu îmi pare de câine decât de oi, dar ce sã fac, bine cã o fost Doru acolo, cã de nu mã rupea Boxã. Cred cã era turbat, cã altfel nu pot sã îmi explic ce s-o întâmplat cu el„, spune ciobanul.

Ciobanii din zonã spun cã nu au mai auzit o aşa întâmplare, dar cã se poate că natura sã se mai rãzbune din când în când pe cei care încearcã sã o stãpâneascã.

Emanuel Jilinschi

foto: mytex.ro
foto: mytex.ro
foto: mytex.ro

Bătălia secolului la începutul mileniului.

La câteva zile după ce au urcat cu oile la munte, o familie de oieri din mărginime, a trãit clipe de coşmar, încercând sã îşi apere de atacul distructiv al unei halte de lupi, cele 300 de oi pe care le cresc într-o stână la mai bine de 1400 de metri altitudine.

Dupã 1990, sãtui de „domnia de la oraş”, cei doi fii ai lui nea Ioan, care tocmai ce a împlinit 68 de ani, respectiv Doru şi Traian, s-au întors acasã, în satul lor de sub coama munţilor Sebesului şi au început sã se ocupe cu pãstoritul, adicã sã continue tradiţia familiei.

Cu toate cã au reuşit sã îşi ridice case frumoase în centrul Lomanului, în fiecare vară ei urcau cu oile în păşuniule alpine de pe culmile munţilor, „fiindcã aici este iarba din belşug, iar oile aici se simt bine, că nu îi nici aşa de cald ca la câmpie, iar munţii ăştia îs ai nostril din moşi strămoşi, de la Maria Tereza, care ne-a lăsat să fim oameni liberi „, dupã cum spune baciul Nelu, capul familiei.

Viaţa acestora a fost tulburatã imediat dupã de au urcat “în munte”, de o întâmplare care cu siguranţã nu va fi uitatã în curând.

„Pe la miezul nopţii, eram eu de pazã la oi, cã bãieţii or spus cã se culcã, cã or tot chefuit de revelion, şi am auzit câinii lătrînd încolo, cãtre deal. La început nu i-am bãgat în seamã, cã m-am gândit cã doar lupi nu or mai fost pe aici de câţiva ani, de când i-o împuscat vânătorii de la Sibiu”, îşi începe povestirea Ioan Chirilã.

Chiar dacã era aproape convins cã nu are ce sã se întâmple, alertat de un sentiment de nelinişte, baciul Nelu şi-a urmat cei cinci dulãi care s-au strâns în partea dinspre deal al staulului.

Văzând agitaţia dulãilor, bătrânul şi-a spus cã nu ar fi rãu sã îi trezeascã pe cei doi fii ai lui, „cã poate cã or fi dat atacul lupi din aceia cu douã picioare”, gest care i-a salvat poate viaţa.

În câteva minute, cu ochii încã lipiţi de somn, cei doi bãrbaţi împreunã cu baciul Nelu au ajuns la locul unde câinii lãtrau ca apucaţii, tocmai la timp sã vadã o haitã de lupi apropiindu-se de stână.

„Nici nu pot sã spun câţi lupi erau acolo, dar oricum, erau peste 20, cã parcã am fãcut rãdãcini acolo, fiindcã până atunci, nu am mai vãzut aşa mulţi lupi la un loc”, îşi aminteşte Doru, cel care a avut inspiraţia sã arunce cu felinarul de pământ, într-un gest reflex moştenit din armatã.

„Când am trântit lãmpaşu’ jos, o curs petrolu’ din el şi o luat foc, şi când or vãzut lupii flãcãrile s-or dat înapoi”, mai povesteşte mezinul familiei.

Văzând cã flãcãrile care au cuprins petrolul vãrsat pe pământ îndepãrteazã lupii, Traian a fugit în colibă, a înşfãcat bidonul de zece litri în care pãstrau combustibilul pentru genartor şi un cearceaf de pe pat, şi imediat s-a întors ca să îşi ajute tatăl şi fratele.

„Iute cât am putut, am rupt cearceaful şi capetele le-am înnodat şi le-am stropit cu petrol. Dupã ce le-am dat foc am început sã le rotim deasupra capetelor, dar sãlbãticiunile nu or plecat aşa cum am crezut noi” mai relateazã Traian.

Disperarea i-a cuprins pe cei trei când au văzut că lupii nu au plecat din apropierea stânei, ci doar s-au îndepãrtat şi au început sã caute un alt loc din care sã atace.

Când cei trei au vãzut cã nu au reuşit sã goneascã lupii, într-o pauzã oferitã de retragerea a acestora s-au strâns la sfat să gãseascã o soluţie sã scape de lupi.

„Doru o zîs sã dãm foc la o claie de fîn, da i-am spus cã ãla o sã ardã repede şi dupã aia animalele or sã atace din nou, şi atunci mi-o venit ideea cu caucicurile”, spune baciul Nelu, cel care a creeat „strategia” în confruntarea cu lupii înfometaţi.

Sub îndrumarea tatãlui lor, cei doi băieţi au adus mai multe cauciucuri uzate, pe care le aveau de la ARO, le-au stropit cu petrol şi le-au aşezat la distanţe egale între ele, dupã care le-au dat foc.

„Or început sã se întoarcã lupii de-a roata stânii, şi dupã vreo jumate de orã or început sã fugã şi sã tot urle, cã nu mai puteau sã se apropie de oi. Mare noroc am avut cã or început sã urle şi câinii şi am putut sã ne apãrãm de lupi, cã dacã nu, praf ne fãceau turma”, mai spune baciul Nelu.

„Pe la patru dimineaţa, lupii or început sã se strângă trei-patru, laolaltã, şi sã se apropie, cã focurile erau din ce în ce mai slabe, şi atunci lui frate-meu Traian, nu ştiu ce l-o apucat de o ridicat un cauciuc de ãla care de abia mai ardea şi i-o dat drumul cãtre nişte lupi. Până sã îşi deie ãia seama ce se întâmpla, cauciucul plin de scântei, o dat peste ei, şi cred cã s-or speriat rãu, cã or luat-o urlând la fugã. Atunci şi tata o rostogolit un cauciuc cãtre alt grup de lupi, care şi ãia or luat-o la fugã şi s-or tot dus, urmaţi de restul, cã s-or împrãştiat ca potârnichile”, povesteşte Doru, parcã amuzat de întâmplarea care putea sã îi coste pe toţi trei viaţa.

Chiar dacã nu mai aveau prea multã „materie primã”, respectiv cauciucuri, cei trei au rãmas până dimineaţa în preajma stânei, unde cele 300 de mioare stãteau de parcã nimic nu s-ar fi întâmplat. Ca sã nu îi prindã nepregãtiţi un eventual nou atac al lupilor, cei trei bãrbaţi şi-au pregãtit mai multe fãclii îmbibate cu petrol, dar din fericire, fiarele nu s-au mai arãtat nici dimineaţa, şi nici în seara urmãtoare, cu toate cã acum aveau deja primirea pregãtitã, cu zeci de cauciucuri aşezate strategic în jurul stânei.

„Normal cã ne-a fost fricã, dar în viaţa asta a noastrã, orice se poate întâmpla, cã la cât umblãm prin ţarã nici nu-i de mirare. Dar bine cã avut caucicuri, că le ţineam aici să le punem ca greutăţi la prelatele de pe adăposturi, cã de eram undeva în strãini, nu ştiu ce ne fãceam”, conchide bătrânul baci Nelu.

Parcã desprinse din legendele mioritice, întâmplările din viaţa de zi cu zi ale pãstorilor, inspirã teamã oricãrui om care ascultã, la ceas de searã lângă un ceaun cu mãmãligã, poveştile acestor bărbaţi care strãbat ţara în lung şi în lat. Doar ciobanii mai bătrâni care au avut parte, nu o datã, de atacurile furibunde ale lupilor sau urşilor, zâmbesc pe sub mustaţă, amintindu-şi de pãţaniile lor, care mai de care mai grozave.

Emanuel Jilinschi

foto: infopensiuni.ro
foto: infopensiuni.ro
foto: infopensiuni.ro

La un capãt de drum, aproape de izvoarele Vãii Pianului, se ridicã un mic aşezãmînt monahal, unde aproape 30 de cãlugãriţe se roagã pentru iertarea pãcatelor omenirii. Aici, la marginea satului Strungari, sub supravegherea ieromonahului Inochentie Stoica s-a ridicat în mai puţîn de doi ani şi jumãtate o mânăstire, a cãrei valoare este inestimabilã.

Chilie de 100 de ani

Primul aşezământ cãlugãresc a fost construit aici, la poalele Munţilor Şureanu, pe dealurile Pianului, în urmã cu un secol, când, în jurul anului 1900, monahul Simeon s-a retras aici, întru rugãciune. Aici, într-o chilie de cîţiva metri pătraţi, aşezatã la liziera pãdurii, a stat în sihãstrie monahul Simeon, vieţuind în singurãtate şi rugãciune până în anul 1943, când a murit.

Trupul neînsufleţit a fost îngropat la douãzeci de metri de chilie, iar rugãciunea acestuia a fost dusã mai departe de cãtre un alt sihastru, monahul Varsanufie Stirban, care a venit la Strungari dintr-un sat de undeva din nordul Moldovei.

Timp de 26 de ani, cãlugãrul a locuit în bătrâna chilie până când a fost numit preot al mânăstirii Rîmeţ, unde de altfel a |i decedat, dupã o perioadã.

Nãscut în anul 1920, în cãtunul Plai, Ioan David avea sã fie cel de-al treilea schimnic care a dus mai departe rugãciunile de la chilia din Strungari.

Astfel, el a a stat în post aspru şi rugãciune neîncetatã în micuţa chilie până la 7 ianuarie 1995, când sufletul sãu a trecut la Domnul, iar trupul a fost înmormântat lângă mormântul predecesorului sãu, cãlugãrul Simeon.

În ultimii ani de viaţã ai lui Ioan David, la câteva sute de metri de micuţa chilie s-a înfiinţat, într-o casã, o mânăstire, pãsoritã de ieromonahul Inochentie Stoica, de origine din Strungari. Şi pentru cã aşezãmîntul monahal sã fie dupã toate canoanele Bisericii Ortodoxe, chiar la poalele dealului pe care se aflã vechea chilie, s-au pus bazele unei mânăstiri, care avea sã devinã un loc de pelerinaj.

De la mlaştinã, la mânăstire

„De când ştiu eu, aici a fost o mlaştinã, tot timpul pământul era nãmolos, şi nu putea fi folosit la nimic”, povesteşte ieromonahul Inochentie Stoica.

Munca depusã de pãrintele ieromonah şi de mãicuţele de aici a fost enormã, dar încet, încet, visul acestuia a devenit realitate.

Mai întâi au fost ridicate biserica şi corpul administrativ, toţi banii şi materialele de construcţii provenind din donaţîi.

„Nimeni nu credea cã aici se va putea construi ceva, dar de la început am ştiut cã ne vom vedea visul cu ochii, fiindcã întotdeauna pentru Dumnezeu mai putem face câte ceva, şi orice am face, nu este de ajuns”.

Cu aceste gânduri, în primãvara anului 1997, a început construcţia mânăstirii, în apropierea chiliei celor trei schimnici.

Încã de acum câteva zeci de ani, schitul era loc de pelerinaj pentru un numãr mai restrâns de creştini, mai ales de localnici şi cei din satele din împrejurimi.

Acum, la numai doi ani şi jumãtate, mii de creştini vin la mânăstire şi se roagã, dupã ce aprind o lumânare la mormântul celor doi sihastri din apropiere.

Sfântă aşezare a fost sfinţitã purtând hramul Sfântului Ioan Botezãtorul iar acum aici se aflã treizeci de cãlugãriţe care trãiesc „… cu rânduiala de slujbã dupã Sfântul Munte Athos, Grãdina Maicii Domnului, dupã tipicul bisericesc al Sfântului Sava”, dupã cum spune pãrintele ieromonah Inochentie.

O mănăstire construitã din suflet

Când s-a pus piatra de temelie, pãrintele Inochentie şi cãlugãriţele nu dispuneau de fonduri de bani, dar în schimb aveau credinţã şi hotărâre, lucruri care au fãcut posibile construcţia lăcaşului.

„Tot ce este aici a fost fãcut din donaţii, de la oameni cu suflet, care au vrut sã ajute la ridicarea Casei Domnului”, confirmã Marin Petruse, primarul comunei Pianu.

„Mulţi dintre patronii sau directorii la care a apelat pãrintele l-au ajutat cu tot felul de materiale de construcţii, cu instalaţii, si cu cele trebuincioase. Au fost chiar si credincio|i care au auzit de mânăstire si au venit ei aici cu materiale de construcţîi sau cu diverse obiecte, fãrã cearã ceva în schimb.

Le-au adus din suflet, cu dragoste făţã de credinţã şi de Dumnezeu”, povesteşte primarul Petruse.

Oamenii din sat sunt mândri de mânăstirea care se ridicã în Strungari, iar la slujbele de duminicã, micuţa bisericã este neîncãpãtoare, mai ales cã aici vin şi creştini din alte localitãţi.

Sãtenii povestesc cum, într-o zi, la Strungari au venit doi oameni din Suceava, cu un candelabru imens, fãcut din coarne ce cerb, l-au instalat în bisericã, au rostit o rugãciune şi au plecat pe drumul lor.

Dupã cum spun sãtenii, astfel de gesturi au fost nenumãrate, iar mânăstirea s-a ridicat, spre lauda celor care au depus eforturi aici.

Emanuel Jilinschi

foto: adevarul.ro
foto: adevarul.ro
foto: adevarul.ro

Noi avem, condiţii că la oraş şi poate chiar mai bune, pentru că aici e linişte şi aer curat„. Asta ne-a spus o femeie din Ciugud, când am întrebat-o dacă e mulţumită cu traiul ei într-un sat aflat la câţiva kilometri de reşdinţa judeţului. Şi într-adevăr, comună Ciugud, a demonstrat, prin primarul Gheorghe Damian, că dacă există voinţa, se pot face lucruri mari.

Prin lucruri mari se poate înţelege şi faptul că, după Alba Iulia, comună Ciugud are cele mai multe fonduri europene atrase în judeţul Alba. Şi asta se poate vedea cu ochiul liber, dacă traversezi comună. Dar peste toate, performanţa o constituie asfaltarea, cu bani europeni, a primului drum agricol din ţară.

Drumul comunal care traversează dealul şi leagă Şeuşa de Daia Română uşurează acum viaţa a sute de oameni, care nu mai sunt nevoiţi să ocolească zeci de kilometri ca să ajungă acolo unde au treabă.

Beneficiare a două proiecte cu valori de peste 2,5 milioane de euro, finanţate de Uniunea Europeană din Fondul European de Dezvoltare Rurală, Măsura 125 din PNDR, comunele Ciugud şi Berghin, prin intermediul Asociaţiei Intercomunitare de Dezvoltare Ciugud – Berghin şi comună Daia Română au reuşit ceea ce probabil pentru mulţi ar părea ceva de domeniul fantasticului raportat la infrastructură existenţa în România: transformarea a peste 26 de kilometri de drum agricol în adevărate drumuri de exploa tare europene.

Investiţia a fost structurată în două proiecte separate deoarece valoarea maximă a fondurilor alocate de UE pentru modernizarea de astfel de drumuri nu permitea că proiectul să fie depus de o asociere între cele două comune.

Deocamdată sunt finalizate tronsoanele ce asigură legătura pe relaţia Limba – Straja, Ciugud – Limba şi Ciugud Strajă pe o lungime de 16 km iar pe relaţia Ciugud – Daia Română sunt puse la punct ultimele detalii tehnice.

Principalele beneficii ale acestor drumuri vor fi accesul mai uşor al agricultorilor la suprafeţele agricole (în zonă sunt peste 1.500 de hectare de teren arabil) fără a mai fi nevoie a se deplasa cu utilajele agricole pe drumurile naţionale şi judeţene, unde pot provoca aglomerări în trafic; drumurile scurtează timpul de deplasare între localităţile din aceste comune şi nu în ultimul rând deservesc câteva ferme agricole şi facilitează accesul mai multor agenţi economici în zonă.

Calitatea drumului este una foarte bună şi deja unii locuitori din aceste comune au început să-l folosească. Păstrând proporţiile, drumul poate fi numit o „mică Transalpină”.

Este primul drum de exploataţie agricolă, pe înţelesul tuturor drum de câmp asfaltat, finanţat din Programul de Dezvoltare Rurală.

De fapt, sunt două proiecte în valoare de 2,5 milioane de euro, unul ADI Ciugud-Berghin şi unul pe comună Daia Romană.

Rezultatul final al acestui proiect sunt 26 de kilometri de drum asfaltat, 26 de kilometri de drum care deservesc peste 1.500 de ha de teren arabil dar care deservesc totodată cateve ferme de oi, de vaci, fermă piscicolă, de melci, câteva firme din zonă.

Şi ce este şi mai important, sunt 26 de km de drum asfaltat care leagă între ele trei comunităţi.

Paradoxal, în România de azi, când nu avem asfalt în multe străzi din oraşe, ce să mai vorbim de mediul rural, aici în aceste trei comune s-au asfaltat drumurile de câmp.

Este un pas spre normalitate, spunem noi, pentru că este normal să fie aşa că în ţările din UE, care au asfalt până la uşa fermei.

În România, dacă pretindem că suntem membri ai UE trebuie să avem asfalt şi în câmp.

Totodată, aceste drumuri scurtează foarte mult comunicarea şi legătura între cele trei localităţi şi ce este mai important, descongestionează circulaţia pe drumurile judeţene şi naţionale din împrejurimi„, a declarat primarul comunei Ciugud, Gheorghe Damian.

Emanuel Jilinschi

avion 1În urmă cu 49 de ani un avion al companiei de stat aeriene TAROM se prăbușește la o distanță de 2 kilometri de orașul Cugir, în zona de sud a dealului numit „Cetate” în zona pârâului Țiganului, accident în urma căruia își pierd viața 31 de pasageri.

În baza de date a „Aviation Safety Network” locul producerii catastrofei aviatice este trecut eronat, aceasta s-ar fi produs după părerea specialiștilor site-ului la Sibiu și nu la Cugir.

Timișoara, 9 octombrie 1964, ora 19:55. Un avion rusesc de tipul IL-14 înmatriculat YR-ILB decolează de pe Aeroportul Internațional „Traian Vuia” – Timișoara în direcția Aeroportului Băneasa-București. Avionul executa cursa regulată de pasageri Timișoara-București.

Intinerarul de zbor al avionului era: Timișoara-Deva-Curtea de Argeș-București-Băneasa unde nu a mai ajuns niciodată.

Intineralul propriu-zis de zbor, este schimbat de pilot cu acceptul Centrului de Dirijare a zborurilor Băneasa cu intineralul: Timișoara-Caransebeș-Târgu Jiu-București-Băneasa, pilotul confirmând după buletinele meteorologice primite la bord că are un timp mai bun de zbor pe Deva, dar acesta se va înșela amarnic.

Avionul aparținea Companiei de Stat TAROM – detașamentul IL-14, companie care avea să mai piardă în luna iunie a aceluiași an 1964, un alt avion  de tipul Lisunov LI- 2P care asigura cursa regulată de pasageri pe ruta Iași-Bacău, dar în acest caz nu se înregistrează victime omenești.

În aceea zi, de 9 octombrie 1964 la bordul avionului se afla un echipaj format din piloți cu experiență: la manșa avionului se afla comandantul Nicolae Matei (32 ani) – având la activ un număr de 5324 ore de zbor, copilotul Aurelian Iliuță (29ani) – avea la activ un număr de 5392 ore de zbor, operatorul radio-Traian Moldovan (43 ani)-avea la activ un număr de 7193 ore de zbor, Teodor Miu-(30 ani) – cu un număr total de 2260 ore de zbor.

La ora 20.10 – echipajul de la bordul avionului IL-14 i-a pentru prima dată legătura cu controlorul de zbor Alexandru Călin de la Aerodromul Deva. Cel mai important aspect al discuției echipaj-controlor de zbor are loc acum. Cel din urmă îl avertizează pe comandantul aeronavei Nicolae Matei de vremea nefavorabilă pe care o va întâlni după ce va trece de Deva, pilotul avionului confirmând că vede zona la care a făcut referire controlorul de zbor: „La 40 de km de noi la SSE sunt descărcări electrice cu oraj. Avionul a confirmat că le vede”.

20.22 ora fatală pentru avionul IL-14

Ultima convorbire între echipajul de la bordul avionului și controlorii de zbor de pe aerodromul Deva are loc în jurul orei 20.22-când cei de bord comunică ora estimativă la cât vor ajunge în zona  orașului Curtea de Argeș și altitudinea avionului la momentul acela. Legătura între avion și turnul de control de la Deva este pierdută în jurul orei 20.25.La acel moment avionul se prăbușa în zona orașului Cugir. Neștiind încă de cele întâmplate aici, controlorii de pe aerodromul Deva încearcă restabilirea legăturii radio cu avionul, dar apelurile lor rămân fără nici un rezultat.

La ora 21.00-turnul de control de pe aerodromul Deva primește vestea referitoare la catastrofa aeriană de la Cugir și aceștia anunță la rândul lor Aeroportul Băneasa-București.

Vinovat: Pilotul

În aceeași noapte de 9/10 octombrie 1964 încep și anchetele: una din partea Ministerului Forțelor Armate-DepartamentulGeneral al Aviației Civile-condusă de general-maior Constantin Sandrea, iar a doua din partea Companiei TAROM-condusă de directorul companiei la aceea vreme, Dumitru Balaur.

Concluzia unanimă a comisiei de anchetă ajunsă la fața locului este următoarea: „Concluzia comisiei condusă de general Sandrea și din care au făcut parte un număr de 5 ingineri specialiști în construcții de avioane este următoarea: cauza catastrofei aeriene înregistrată în data de 9 octombrie 1964, la orele 20.26 în care și-au pierdut viața un număr de 31 de persoane este aceea a întâlnirii unui front de nori producători de curenți vreticali, care în opoziție cu manevrarea pilotului în perioada de revoluție în formă de opunere de rezistență pentru a nu fi răsturnat,a produs ruperea aeronavei, începând cu profundor-partea mobilă a aripei, fuzelaj după care apoi a desprins planurile de motoare și a căzut”.

Verdictul în cazul vinovatatului a fost unul unanim: comandantul aeronavei Nicoale Matei care se face vinovat de producerea accidentului și a pierderilor omenești. Motivul descris în anchetă fiind acela conform căruia acesta ar fi îndreptat avionul spre zona cu turbulențe atmosferice despre care a fost informat în prealabil de către controlorul de zbor de la Deva  că zona  respectivă putea fi evitată.

Iată cum sună ordonanța de refuzarea a pornirii procesului penal din 15 februarie 1965 în cazul comandantului avionului Matei Nicolae: „S-a ajuns la concluzia că ruperea avionului s-a produs în aer și că vinovat de producerea accidentului se face pilotul Matei Nicolae, comandantul navei care a intrat cu avionul într-un nor de furtună, încălcând prevederiile regulilor de zbor și dirijare în vigoare, deși fusese prevenit de acest lucru de aeroportul din Deva asupra existenței și poziției zonei oragioase și deși pilotul confrimase că vede zona de furtună. Încălcarea conștientă de către pilot a prescripțiunilor regulamentare în vigoare este un act grav de indisciplină, care a constituit cauza principală a accidentului.”

31 de morți, pagube de 2.480869 lei și multe semne de întrebare

Pagubele totale în acest caz s-au ridicat la valoarea toală de 2.480.869 lei.

Autorităţile au găsit la locul tragediei un număr de 31 de cadavre, care au rămas peste noapte sub paza jandarmilor iar a doua zi anchetatorii împreună cu autorităţiile locale demarau proceduriile de coborâre a persoanelor decedate, a bagajelor și a obiectelor găsite lângă epavă. Rămășițele aeronavei au fost ridicate de către reprezentanții TAROM care le-au predat după aceea la sediul ICM Hunedoara-Deva.

La spitalul orășenesc Cugir a fost amenajată o cameră mortuară, unde au fost depuse corpurile neînsuflețite ale celor 31 de pasageri. De acolo acestea puse fiecare în sicrie au fost transportate la Timișoara pentru a fi oferite după aceea famiilor îndoliate.

Același raport vorbește, însă și despre alte motive care au condus la catastrofă: Greutatea avionului a fost schimbată cu cea a avionului de tip IL-14 P german care era mai ușor în greutate cu 260 de kg decât avionul în cauză; Echipajul nu a folosit centurile de siguranță, acestea trebuiau sa fie folosite în caz de furtună; Neatenția organelor de dirijare de la sol; Reprezentanții Aeroportului Timișoara nu au verificat împreună cu echipajul  numărul de pasageri de la bordul aeronavei; Bătrânețea aparaturii din Cadrul Centrului de Dirijare a Vremii Băneasa-din cauza aceasta echipajul a primit buletinul metereologic eronat iar în realitate vremea  nu era prielnică zborului datorită vijeliei și a descărcărilor electrice care au afectat în cele din urmă zborul. Din cea din urmă cauză avionul trebuia reținut la sol prin interzicerea decolării de către reprezentanții Aeroportului Timișoara până la o viitoare ameliorare a vremii.

Mit local: Avionul lovit de fulger…demontat de anchetă

Mitul local confrom căruia avionul a fost lovit de un fulger în timpul descărcărilor electrice din aceea seară este infirmat de ancheta oficială de la fața locului. Potrivit anchetei pe resturile aeronavei găsite la fața locului nu a fost găsite urme de foc care să provină de la un vreun contact al avionului cu un trăsnet: „ca o precizare, comisia a ajuns la concluzia că aeronava nu a lut foc în timpul zborului, nu a fost lovită de trăsnet, în timpul descărcărcărilor electrice prin frontul de nori cu care a luat contact,pe considereantul că siguranțele au fost intacte iar pe întreg fuzelaj nu s-a observat nici o urmă a existenței incendiului la bordul aeronavei.”

Dintre victime nume importante ale vremii

Dintre victimele mai importante ale accidentului amintim: Constantin Georgescu -‘(36 ani)-inginer, angajat al Institutului de Cercetări Științifice de pe lângă Minsiterul Transporturilor București, Arnold Grün-(35ani) – redactor în cadrul Societății Române de Radiodifuziune București, Gheorghe Vegescu – (33ani) – inginer-șef în cadrul serviciului apelor regiunii Banat, Liviu Ursulescu-(43 ani) – medic, directorul Spitalului Făget, Ștefan Popovici-(48ani) – șeful depozitului Competrol Timișoara, Nicolae Cătău – 32 ani – proectant la Institutul de Studii și Proectări Hidro-Energetice București.

Contextul istoric: În anul 1964 în România domnea regimul comunist condus de Gheorghe Gheorghiu-Dej.

La 28 februarie 1964-este dat în folosință la Aeroportul Internațional „Traian Vuia”-Timișoara-actualul terminal pentru cursele interne de pasageri.

21 septembrie 1964-încep lucrările la Sistemul Hidroenergetic Porțile de Fier I

26 octombrie 1964-se naște canotoarea română Elisabeta Lipă

21 mai 1964-încetează din viață la București criticul literar și filosoful român Tudor Vianu.

Sorin Giurcă

foto: sansanews.ro
foto: sansanews.ro
foto: sansanews.ro

Un fenomen ireversibil loveşte mediul rural.

Ascuns între dealuri acoperite de livezi şi de fâneţuri, satul Craiva se aflã la baza munţilor Apuseni. Pânã în urmã cu douãzeci şi cinci de ani, era una dintre cele mai bogate localitãţi din zonã. Oamenii harnici şi-au ridicat case frumoase şi gospodãrii cu zeci de animale. Coşmarul locuitorilor de aici a început în anul 1965 când dealul Rãchita a început sã alunece, angrenând pereţii caselor, doborând gardurile şi construcţiile anexe, sub privirile disperate ale gospodarilor din Craiva. Din 1975, primele familii au început sã pãrãseascã satul şi sã se mute într-o zonã, cu cinci kilometri mai jos, unde solul prezenta mai multã stabilitate.

Rând pe rând, crãivenii speriaţi de mişcãrile telurice, s-au mutat în localitatea care a primit numele de Craiva Nouã, loc unde se simt mai în siguranţã.

Cu toate cã la Craiva Nouã ameninţarea nu mai pluteşte în aer, oamenii regretã vechiul sat dintre dealuri, unde „… aveam apã, aveam livezi şi oamenii erau mai buni şi mai uniţi”, dupã cum îşi aminteşte nea Vasile, unul dintre bătrânii satului. „În fiecare an, de cum dã firul ierbii, în fiecare zi urc în satu’ vechi şi câteodatã mã mai opresc pe la bisericã şi mã uit cum sã distruge, cã o rezistat douã sute de ani şi acum nimeni nu mai are grijã de ea”, povesteşte bãtrânul cu lacrimi în ochi.

Într-un peisaj ca o adevãratã gurã de rai, din Craiva au mai rãmas doar ruinele caselor, stâlpii caselor şi biserica ortodoxã, care a rãmas fãrã acoperis. Zilnic, la Craiva, vin zeci de oameni, îşi lucreazã pãmânturile, îşi cosesc curţile, şi îşi aduc aminte cu drag de vremurile în care locuiau în unul dintre cele mai frumoase şi mai bogate sate din Apuseni.

Satele mor fără să poată fi „reanimate”

Lunca – satul în care alunecãrile au scos morţii din morminte, Zãrieş-locul unde dealul Zãrieşului a dãrâmat toate casele, Gârbova de Jos, unde seculara bisericã riscă sã se prãbuşeascã peste gospodãriile oamenilor, sunt trei localitãţi care deschid doar lista localitãţilor distruse de mişcãrile solului, pe teritoriul judeţului Alba.

Specialiştii spun cã în momentul în care oamenii şi-au construit casele în localitãţile amintite, solul era stabil. Prin despãduririle fãcute de aceştia şi prin cantitãtile mari de ploaie cãzute în diverse perioade în ultimii treizeci de ani şi care au alternat cu perioade de secetă, pãmântul a început sã alunece, angrenând tot ceea ce a fost clãdit pe el. Încã o cauzã care a determinat alunecãrile de teren o constituie creşterea nivelului pânzei freatice şi infiltrarea cu apã a straturilor argiloase fapt ce a declanşat destabilizarea solului.

Mai mult, zeci de sate din zona colinarã a judeţului Alba sunt ameninţate, în timp, cu dispariţia, tocmai din cauza alunecãrilor de teren care sunt din ce în ce mai frecvente în ultimii ani. Acesta este şi cazul satului Rãhãu, unde, dupã ce în urmã cu cincisprezece ani, pânza freaticã s-a retras la un nivel destul de adânc, în ultimii cinci ani, datoritã excesului de ape pluviale, aceasta s-a ridicat la o cotã periculoasã care provoacã instabilitatea solului.

Acum, mai multe case din Rãhãu sunt ameninţate de alunecãrile de teren care încep sã se declanşeze. Specialiştii din cadrul instituţiilor implicate spun cã în cazul alunecãrilor masive, intervenţia este practic imposibilã. Din punct de vedere social, singura rezolvare este strãmutarea locuitorilor din zonele ameninţate. Cu toate acestea, fenomenul poate fi prevenit, prin împãdurirea zonelor cu stabilitate redusã.

Plantarea unor copaci ar reţine cantitatea de apã care ar putea determina dezagregarea solului, iar rãdãcinile acestora ar putea împiedica alunecarea pãmântului. Dar din nefericire, prea puţini oameni îşi amintesc de pãdurile care acoperea odinioarã dealurile Transilvaniei şi prea puţini factori responsabili se implicã în acţiunile de împãdurire. Poate cã totuşi, cei care trebuie sã intervinã vor interveni, pânã la urmã, dar s-ar putea ca intervenţia lor sã fie tardivã, iar veşnicia sã se mute de la sat.

Biserica din Iclod asteaptă salvarea

Sătenii din Satul Iclod, din comună Sâncel au ajuns să trăiască zile nefericite. Ei se tem să meargă la biserică, după ce dealul pe care se află aceasta a început să alunece, iar pereţii lăcaşului au crăpat.

Acum enoriaşii şi primarul încearcă să facă rost de bani să intervină, înainte ca biserica să se prăbuşească. Biserica se afla în centrul satului Iclod, de lângă Blaj. Oameni harnici, sătenii au construit-o cu ziduri groase de cărămidă şi au acoperit-o cu ţiglă. Biserica a fost ridicat în anul 1879, pe fundaţia unei alte biserici. Timp de mai bine de o sută de ani de ani oamenii au venit şi s-au rugat aici în fiecare duminică, iar acum se interabă dacă peste câţiva ani vor avea unde să vină să se mai roage.

Biserica a mai fost afectat de alunecări de teren, dar de fiecare dată, s-a intervenit în timp util, iar lăcaşul de cult a reuşit să fie salvat. Chiar dacă s-au turnat pereţi de sprijin de beton, dealul nu s-a stabilizat definitiv.

Ilie Fratila, primarul comunei Sâncel povesteşte că prin 1994 a alunecat terenul prima dată, iar atunci s-a construit primu, zid de beton. Din nefericire, bucuria sătenilor a ţinut doar zece ani, pentru că în anul 2004, pământul a început din nou să alunece şi enoriaşii s-au văzut nevoiţi să construiască alt zid de sprijin. După încă aproape zece ani, iată că secetă de anul trecut a făcut ca planul de alunecare să se reactiveze, iar clopotniţă a început să se
mişte, mărind nivelul riscului de prăbuşire.

Oamenii din sat merg acum cu teamă la biserică, dar se roagă la Dumnezeu să îi ferească să se accidenteze în Casa Domnului. Primăria comunei Sâncel şi consiliul judeţean Alba s-au angajat că vor aloca câte 10.000 de lei pentru stabilizarea terenului iar primarul vrea să intervină chiar la structura bisericii, să o consolideze. Dar până atunci însă, duminică de duminică, oamenii din Iclod vor merge la biserică cu inima strânsă şi cu frică să nu cumva să prăbuşeacă clădirea peste ei.

În satul Lunca alunecările au scos mortii din morminte

De ani de zile, locuitorii satului Lunca, comuna Valea Lungã – Alba, trãiesc clipe de coşmar, în fiecare minut planând asupra lor pericolul de a fi îngropaţi de dealul lângã care şi-au construit gospodãriile. Din primãvara anului 1998, alunecãrile de teren au luat o amploare nebãnuitã, solul saturat de apã, pierzându-şi orice calitate solidã.

Pământul a îngropat case şi livezi

Sãtenii spun cã primele fisuri în deal au apãrut în anul 1974, dar cã nimeni nu le-a acordat importanţã. Fenomenul a continuat cu o vitezã insesizabilã pânã în primãvara 1998, când, în câteva sãptãmâni, dealul lângã care este construitã partea superioarã a satului a coborât, acoperind mai multe livezi si câteva gospodãrii ale sãtenilor.

Autoritãtile judetene, au acţionat rapid si dupã o scurtã perioadă, au sosit şi fondurile de la Guvern, pentru strãmutarea a zece familii, ale cãror case erau ameninţate de valul de pãmânt. Din sumele alocate de Guvern şi din donaţii de la diverse societãţi, fundaţii şi persoane fizice, la aproximativ trei kilometri de zona cu probleme, s-a construit strada „Tricolorii României”, unde şi-au construit case cei care şi-au pãrãsit casele pãrinteşti, expuse sinistrului. Oamenii spun cã su denumit aşa strada, deoarece membrii echipei naţionale de fotbal au donat o sumã consistentã de bani.

Osemintele scoase din morminte s-au împrãstiat pe tot dealul

Alunecãrile de teren au afectat şi cimitirul, aflat, ca în orice sat din Transilvania, pe deal. Solul s-a prãbusit, crucile au fost îngropate, iar osemintele rãposaţilor au fost dezgropate de mişcãrile stratului de pãmânt.

Imaginile de coşmar din cimitirul ortodox din Lunca îngrozesc pe orice om care trece pe acolo. Cranii, femure şi alte oase, aşezate pe pãmântul argilos, între crucile cãzute, îi fac pe sãteni sã renunţe la ideea de a pune o lumânare la cãpãtâiul defuncţilor. Mai ales cã, nici nu ar putea şti unde este crucea, ca sã nu mai spun, de cãpãtâiul pãrinţilor.

„O vinit dealul şi ne-o scos morţii din morminte şi când mã uit şi vãd numai oase peste tot, îmi vine sã plâng, cã bietu’ tata nu are hodinã nici acolo”, spune cu lacrimi în ochi unul dintre sătenii a cărui casã este aşezatã la mai puţin de 200 de metri de cimitir.

Din cauzã cã fenomenul s-a produs atât de rapid, „…nici nu am avut timp sã deshumãm morţii şi sã îi mutãm în alt cimitir. Efectiv, nici nu ne-am dat seama când a cãzut coasta dealului şi a dezvelit mormintele, iar acum nimeni nu mai poate sã gãseascã osemintele morţilor, darmite sã îi identifice”, povesteste o femeie, pensionară, căreia nu ii vine nici acum să creadă ce s-a înâmplat.

Cu tristeţe, oamenii şi-au pãrãsit locurile unde s-au nãscut şi unde au copilãrit şi s-au mutat pe „Tricolorii României”, lãsând pe deal oasele înaintaşilor lor, dezgropate de natura nemiloasã.

Emanuel JILINSCHI

Fii la curent cu cele mai noi anunturi negociate.

Urmărește negociat.ro pe Facebook