Reportaje & Anchete

Astăzi se împlinesc 160 de ani de la naşterea lui Vasile Damian unul dintre cei mai mari luptători pentru drepturile românilor din Ardeal

Vasile Damian se naşte pe 6 martie 1855 în familia preotului George Damian, fost tribun a lui Avram Iancu. Absolvent al Liceului romano-catolic din Alba Iulia (1874), al Seminarului teologic “Andreian” din Sibiu, al Facultății de filosofie a Universității din Viena cu calificativul „summa cum laude”, Vasile Damian a fost preot, protopop, director de bancă, profesor și director al Liceului românesc din Brad, președinte al Reuniunii învățătorilor din Zarand, președinte al Despărțământului ASTRA din Brad.

Pe Vasile Damian, protopop al Zarandului, Nicolae Iorga îl caracteriza astfel: „El nu a vrut să fie altceva decât slujitorul devotat şi modest al neamului său… Preot între preoţi… luptător între luptători în ceasul biruinţei comune.” S-a născut în Zlatna în 1855, fiind botezat cu numele de Basiliu Remus. A fostpreşedinte al Societăţii „România jună”.

A refuzat alături de Ștefan Cicio Pop, Roman Ciorogariu și Ioan Lupaș să semneze actul de loialitate către monarhia austro-ungară cerut de contele Tisza.

A fost propus de Conferinţa Naţională a Partidului Naţional, ţinută la Sibiu, în 1905, drept deputat al românilor în Parlamentul de la Budapesta. Rezultatul alegerilor a fost un triumf: 79,04% din totalul voturilor exprimate au fost obţinute de Vasile Damian.

Torentul voinţei naţionale îl îndeamnă să fie în fruntea moţilor din Zarand pe câmpul lui Horea la Alba Iulia, la l decembrie 1918. A fost ales şi în Marele Sfat Naţional ca semn de cinstire a luptei lui pentru dezrobirea Ardealului. La Ţebea, la mormântul lui Avram Iancu a primit jurământul de credinţă al primilor recruţi înrolaţi în armata României Reîntregite.

Trece la cele veşnice pe 10 iunie 1919.

sursa: dacoromania-alba.ro

Ministerul Fondurilor Europene, prin Autoritatea de Management a Programului Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane (POS DRU), lansează în consultare publică documentele necesare pentru lansarea a trei apeluri, care vor sprijini și românii din diaspora.

„Sunt milioane de români care trăiesc în afara graniţelor ţării. Mulţi au devenit cetăţeni ai altor state, însă naţionalitatea va rămâne pentru totdeauna parte a identităţii lor. Vor rămâne români pentru tot restul vieţii, iar statul român are obligaţia legală şi morală să guverneze şi în numele lor. Pe cale de consecinţă, fondurile europene de care beneficiază România sunt destinate inclusiv românilor din diaspora. Vom lansa, astfel, trei apeluri prin care dorim să se le oferim sprijin românilor care muncesc în afara ţării, pe trei căi distincte. Odată, prin cursuri de formare profesională continuă care au menirea să îi ajute să se adapteze, mai repede şi mai bine, specificităţilor culturii şi economiei statelor de rezidenţă.

Apoi, îi vom sprijini financiar pe românii care vor să se lanseze în antreprenoriat, în afara ţării. Şi nu îi uităm nici pe care şi-au lăsat aici familiile. Am gândit un program de tipul „şcoală după şcoală” pentru copii şcolari şi preşcolari care au cel puţin un părinte plecat în străinătate”, a declarat ministrul Fondurilor Europene, Eugen Teodorovici.
Ghidurile supuse consultării publice au fost elaborate în colaborare cu Departamentul Politici pentru Relația cu Românii de Pretutindeni.

În cadrul viitorului apel „Formare profesională continuă pentru angajați”, va fi acordat sprijin pentru participarea la cursuri de formare profesională continuă în vederea obţinerii unei calificări sau pentru creşterea nivelului de calificare, inclusiv asigurarea costurilor de transport, hrană pe durata desfăşurării formării, dar şi stimulente menite să îmbunătăţească participarea eficientă a acestora.
Prin intermediul apelului „Români antreprenori în Europa” vor fi finanţate proiecte care vor sprijini activităţi de asistenţă pentru ca românii care trăiesc în afara ţării să înceapă o afacere pe cont propriu.
În acelaşi timp, în cadrul apelului „Prevenirea și corectarea fenomenului de părăsire timpurie a şcolii” vor fi sprijinite, în primul rând, activităţi de tipul „şcoală după şcoală” (în special cursuri de alfabetizare şi de formare a abilităţilor numerice etc.), dar şi furnizarea de programe flexibile de educaţie de tip „a doua şansă”, care urmăresc dobândirea competenţelor de bază şi dezvoltarea abilităţilor personale pentru cei care părăsesc timpuriu sau abandonează şcoala. Copiii cu părinți plecați la muncă în străinătate trebuie să reprezinte minimum 50% din totalul grupului țintă asumat la nivel de proiect.

NOTĂ:

Ministerul Fondurilor Europene aşteaptă propuneri şi sugestii pe marginea documentelor lansate în consultare publică până la data de 10 februarie 2015, ora 12.00, la adresa de e-mail: consultareGSCS@fonduri-ue.ro.
Documentele menţionate sunt publicate pe site-ul Ministerului Fondurilor Europene:
• Schiţa Ghidului Solicitantului Condiţii Specifice „Formare profesională continuă pentru angajați”, Axa Prioritară 2 „Corelarea învăţării pe tot parcursul vieţii cu piaţa muncii”, Domeniul Major de Intervenţie 2.3 „Acces și participare la FPC” în cadrul POS DRU;
• Schiţa Ghidului Solicitantului Condiţii Specifice „Români antreprenori în Europa”, Axa Prioritară 3 „Creşterea adaptabilităţii lucrătorilor şi a întreprinderilor”, Domeniul Major de Intervenţie 3.1 „Promovarea culturii antreprenoriale” în cadrul POS DRU;
• Schiţa Ghidului Solicitantului Condiţii Specifice „Prevenirea și corectarea fenomenului de părăsire timpurie a şcolii”, Axa Prioritară 2 „Corelarea învăţării pe tot parcursul vieţii cu piaţa muncii”, Domeniul Major de Intervenţie 2.2 „Prevenirea şi corectarea părăsirii timpurii a şcolii” în cadrul POS DRU;
• Schița schemei de ajutor de minimis asociată Ghidului Solicitantului Condiții Specifice Domeniul Major de Intervenţie 3.1 POS DRU.

16Universitatea 1 Decembrie 1918 este deja de ani buni, pentru albaiulieni, o existentă la fel e firească precum Muzeul Naţional al Unirii sau Statuia ecvestră a lui Mihai Viteazul. Cu toate acestea, nu toată lumea ştie că universitatea este relativ tânără, iar istoria clădirii este cu adevărat interesantă. Pilon de bază al învăţământului din Alba, clădirea în care funcţionează UAB, este de fapt o bucurie de istorie din trecutul zbuciumat de două milenii al cetăţii Alba Carolina.

Decizia.

“Universitatea “1 Decembrie 1918” din Alba Iulia este o instituţie de învăţământ superior şi cercetare cu caracter public, de stat, integrată sistemului naţional de învăţământ superior. Universitatea funcţionează în baza Constituţiei României, a Legii Învăţământului nr. 84/1995, a Legii nr. 128/1997 privind Statutul personalului didactic, a Cartei universitare şi regulamentelor proprii de funcţionare elaborate potrivit legii. Universitatea a fost înfiinţată în anul 1991, prin Hotărârea Guvernului României nr.474/09.07.1991, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, Anul 1991, Nr.160.

În anul 2009 Universitatea a fost reevaluata instituţional, obţinând calificativul GRAD DE ÎNCREDERE RIDICAT.”

Aşa se prezintă Universitatea 1 Decembrie 1918 Alba Iulia, una dintre cele mai importante şi stabile instituţii de învăţământ înfiinţate în România după 1989. Începuturile Universităţii sunt cunoscute foarte bine de către cei care în acele vremuri de nou început au avut ambiţia să transforme Alba Iulia într-un centru universitar. Probabil ca mulţi sceptici au privit cu neîncredere iniţiativa autorităţilor locale, dar, după mai bine de 20 de ani, se vede cum UAB a progresat, iar aria specialităţilor a crescut de la an la an, acoperind practic nevoile societăţii.

Aşa cum scria prof.dr.Ghe.Anghel în nr. 56 al revistei Dacoromania, Universitatea 1 decembrie 1918 nu a fost prima intenţie de a aduce învăţământul superior la Alba Iulia. De fapt, în anii 1960. Prin 1962–1963, Academicianul Ştefan Pascu, pe atunci decanul Facultăţii de Istorie a Universităţii din Cluj, a propus înfiinţarea la Alba Iulia a unui institut pedagogic de trei ani, desemnându-mă pe mine, proaspăt angajat la muzeu, să conving autorităţile locale pentru a aproba această iniţiativă. De la Bucureşti , a venit un „cadrist secretos” care m-a căutat la muzeu şi împreună am discutat cu conducerea raionului Alba, propunându-i să accepte şi să anunţe conducerea regiunii Hunedoara. Nu ştiu ce s-a mai întâmplat cu această iniţiativă, dar am aflat ulterior că institutul propus pentru Alba Iulia a luat fiinţă la Târgu Mureş.

O altă iniţiativă s-a derulat în anii 1967-1968 cu prilejul pregătirilor pentru sărbătorirea Semicentenarului Unirii Transilvaniei cu România.

Miron Constantinescu, fost secretar al biroului C.C. al P.C.R., a fost delegat să conducă lucrările de amenajare a muzeului. Acesta era originar din Arad şi cunoştea bine activitatea Consiliului Naţional Central din 1918, cu sediul la Arad , care a pregătit actul Unirii Transilvaniei cu România. Printre alte documente avea şi procesul verbal în original al discuţiilor ce s-au purtat la Alba Iulia în zilele de 29 şi 30 noiembrie 1918 la hotelul „Hungaria”, (ulterior „Dacia”), privitoare la întocmirea Proclamaţiei Unirii şi la desfăşurarea Adunării Naţionale de la 1 Decembrie.

În timpul deselor vizite la Alba Iulia şi în discuţiile privitoare la organizarea muzeului, colectivul muzeului format din prof. Alexandru Popă, prof. Ion Berciu, prof. Eugen Hulea şi prof. Gheorghe Anghel a propus lui Miron Constantinescu să sprijine înfiinţarea unui institut de trei ani la Alba Iulia sau a unei facultăţi de istorie şi filologie cu o secţie de filologie clasică şi modernă. Propunerea a fost însuşită şi de conducerea judeţului, urmând ca aceasta să fie înaintată organelor centrale de la Bucureşti. Rezultatul nu a fost comunicat nimănui, niciodată, dar după 7 ani de la propunerea noastră, în 1975, s-a înfiinţat la Alba Iulia Liceul Militar „Mihai Viteazul”, instituţie de mare prestigiu a învăţământului militar din România.

Din fericire, una dintre împlinirile aduse Revoluţia din decembrie 1989, pentru Alba Iulia, a fost înfiinţarea Universităţii. „În 1990, după înlăturarea regimului dictatorial s-au reluat propunerile mai vechi. În prima fază, în 1990, împreună cu domnul Ilarie Oargă, economist, numit primar al judeţului Alba, funcţie tranzitorie până la alegerile din mai 1990 când s-a instituit funcţia de prefect, am redactat un prim memoriu pentru înfiinţarea la Alba Iulia a unui Centru Naţional de studii istorice şi a unei facultăţi de istorie, arheologie, arhivistică şi studii clasice. Am argumentat această notă evidenţiind tradiţia istorică a oraşului, patrimoniul deţinut şi instituţiile de învăţământ care au funcţionat aici în evul mediu. Problema înfiinţării unei universităţi la Alba Iulia a fost din nou lansată cu prilejul vizitei în oraş a primului ministru Petre Roman în aprilie 1990 şi a preşedintelui Ion Iliescu în iulie 1990. Tot cu acest prilej s-a propus de către Muzeul Unirii într-o şedinţă, în prezenţa autorităţilor amintite, Parlamentului să decreteze ziua de 1 Decembrie, Ziua Naţionala a României şi ca imn naţional „Deşteaptă-te, române!”.

Acţiunea de înfiinţare a unei universităţi la Alba Iulia s-a reluat la începutul anului 1991 în timpul mandatului de prefect al lui Barb Partenie şi al viceprefectului Bele Ioan.

Pentru ca să fie aprobată înfiinţarea universităţii, memoriul trebuia să conţină şi posibilităţile de dotare spaţiul unde să se desfăşoare activitatea. Muzeul a pus la dispoziţie, cu titlu provizoriu, partea de nord a clădirii cu Sala Unirii (7 camere) pentru sediul universităţii şi spaţiul pentru depozitarea mobilei şi a altor bunuri ce s-au achiziţionat. Pentru cursuri, în primul an, s-a pus la dispoziţie sala de şedinţe a muzeului şi s-a obţinut aprobarea pentru două săli la Casa Armatei. Pentru dezvoltarea imediată s-a cerut clădirea Inspectoratului Şcolar din Cetate, Palatul Apor, Centrul Militar şi în perspectivă localul “Liceului Industrial Nr.4” sau jumătate din clădirea Liceului „Horea Cloşca şi Crişan”.

În final, prin Hotărârea Guvernului României nr.474 din 1991, s-a aprobat înfiinţarea Universităţii „1 Decembrie 1918” la Alba Iulia cu următoarele facultăţi: Facultatea de Istorie şi Arheologie, Facultatea de Teologie şi Asistenţă Socială şi un Colegiu Economic” arata dl.prof.Gheorghe Anghel în numărul amintit al revistei Dacoromania.

Istoria.

Albă Iulia a oferit un spaţiu atrăgător pentru coexistenţa tradiţiilor culturale române, maghiare evreieşti chiar, stimulate prin intermediul instituţiilor politice, culturale (Biserică, tipar, bibliotecă) dar mai ales universitare. Odată cu începutul cu secolul al 16-lea este atestată pluralitatea vocilor în capitala Principatului. De exemplu, prin adoptarea Codului de legi al ţării, Approbatae Coinstitutiones, în Edictul 72, se reglementa dreptul de aşezare a evreilor exclusiv în oraşul Alba Iulia. Era primul spaţiu urban european care lua o asemenea hotărâre.

Indiscutabil, avem motive să afirmăm că Cetatea Alba Iulia are o tradiţie pentru încurajarea identităţilor plurale. Cultivarea acestui spirit într-o formulă academică, într-un spaţiu instituţionalizat, universitar a fost decisiv de-a lungul timpului şi a înregistrat o evoluţie distinctă în spaţiul ardelean.

Un profil bine definit în viaţa culturală a oraşului Alba Iulia în prima jumătate a veacului al 17-lea îl avea şcoala superioară a principelui Gabriel Bethlen, înfiinţată în anul 1622. A fost o şcoală de tip umanist, comparabilă cu Academia lui Vasile Lupu, întemeiată la Iaşi, în 1640 şi Academia de la „Sf. Sava”, înfiinţată de Constantin Brâncoveanu la Bucureşti. În ambiţiile sale de protector al culturii şi al artelor frumoase, principele Bethlen voia să transforme Alba Iulia într-un Heidelberg de est. Aceasta a fost a doua şcoală de rang universitar în Transilvania medievală, după cea a iezuiţilor din Cluj, de la sfârşitul secolului al 16-lea.

Prin art. VI al dietei de la Cluj din 1622 se hotărâse înfiinţarea unui colegiu la Cluj, pe locul celui iezuit, în ansamblul fostei mănăstiri franciscane din colţul sud-estic al oraşului. În ciuda acestei hotărâri, profesorii străini, sosiţi în Transilvani, la 29 august 1622 se aflau la Cluj, şi-au început activitatea nu la Cluj, cum se prevăzuse, ci la Alba Iulia.

Printre motivele schimbării, se presupune, că juca un rol opoziţia cetăţenilor, în majoritate unitarieni, ai Clujului, care se opuneau înfiinţării acolo a unui colegiu calvinist, pe locul celui iezuit de care abia scăpaseră; un alt motiv consta în faptul că ansamblul, distrus de clujeni în 1603 şi folosit apoi drept carieră de piatră, necesita ani de refacere pentru a servi scopului stabilit pe când principele nu acceptă ideea unei amânări de asemenea proporţii. Chiar dacă nu cunoaştem detaliile acestei hotărâri, este de presupus că motivele enumerate au dus la aşezarea colegiului academic în Alba Iulia.

Documentele privind Misiunile iezuite din Transilvania au oferit dovezi incontestabile că cel puţin până în 1624, şcoala calvină funcţiona în clădirea fostului colegiu iezuit din cetate.

Existenţa şi evoluţia colegiului au înregistrat şi dificultăţi după plecarea în cursul anului 1623 a primilor profesori străini, Martin Opitz, Jakob Kopisch şi Friedrich Pauli, lipsa cărora urma să fie suplinită de Albert Molnár Szenczi şi de un profesor francez necunoscut nouă. La sfârşitul lunii august 1629 ajunge în Alba Iulia relativ tânărul profesor Bisterfeld, ceilalţi doi colegi ai acestuia, socrul său Johann Heinrich Altstedt şi Ludwig Fischer (Pişcător) sosind în Transilvania abia în 17 noiembrie, cu două zile după moartea principelui.

Prin testamentul semnat la data de 31 august, Gabriel Bethlen donase şcolii din Alba 20 de mii de forinţi, taxa anuală de 2000 de forinţi a oraşului Debreţin, un colier scump şi o valoroasă posesiune viticolă, în ţinutul Tokaj. Prin donaţia semnată la 2 septembrie, târgul Aiud cu aşezările Aiudul de Sus, Mirăslău, Măgina şi Hilda, precum şi cu părţi ale posesiunilor Valea izvoarelor, Decea şi Henig îi reveniseră „collegio Albensi a nobis fundatae”. Construirea colegiului a fost începută aşadar abia în ultimii ani de domnie ai principelui Gabriel Bethlen, în intervalul 1627-1629. Construcţia colegiului a fost reluată în perioada domniei lui Gheorghe Rákóczi (1630-1648). Prin urmare, edificiul a fost construit, pe parcele particulare cumpărate de principe, cu intermitenţe în perioada 1628 – 1629 şi, respectiv, în 1632 şi 1637.

Şcoala, cu caracter laic, datorată principelui Bethlen, a funcţionat într-o clădire care se mai păstrează şi astăzi în cetatea Alba Iulia (la intersecţia străzii Unirii cu strada Romană, la numărul 12), prezentând elemente caracteristice de Renaştere transilvăneană târzie. Realizarea însă a fortului în sistem Vauban a eliminat stradă care despărţea colegiul de latura estică a incintei medievale cu o parte a acestuia din urmă. Ca urmare, edificiul nostru, care ocupa un loc deosebit în vechea compoziţie, în imediata apropiere a porţii Sf. Gheorghe, pe strada principală, sf. Mihail care se afla, implicit, şi în axul cetăţii medievale, ajunsese în colţul nord-estic al incintei noi.

Collegium Academicum Bethlenianum va fi ridicată, în anul 1629, la rangul de şcoală academică (Academicum Collegium seu Gymnasium illustre), cu trei facultăţi: teologică, filozofică şi filologică. Dintre disciplinele care se predau la colegiu amintim limbile clasice, teologia şi filozofia. Studenţii se recrutau dintre nobili şi dintre reprezentanţii păturii orăşeneşti. Şcoala avea 40 de elevi bursieri, susţinuţi din bugetul curţii princiare. Instituţia a avut meritul de a fi pregătit pe băncile ei mai multe serii de tineri pentru diferite cariere laice şi funcţii practice ale principatului.

Prestigiul acestei şcoli de talie europeană se datoreşte în bună măsură profesorilor din Transilvania sau din Europa, care au activat aici, în decursul unor perioade de timp.

Aici s-au predat elemente de filozofie, teologie, limbile clasice, noţiuni de retorică, poetică şi oratorie, deci mai multe materii cu un conţinut umanistic, desigur după programele şcolilor apusene, de unde s-a luat modelul sau unde au activat înainte de a veni la Alba Iulia profesorii mai sus prezenţi.

Colegiul a fost incendiat în 1658, datorită teribilei invazii a turco-tătarilor lui Mohamed Köprűlű, când Cetatea a suferit însemnate pagube. Printr-un ordin al principelui Mihai Apaffy I şcoala superioară de la Alba Iulia a fost părăsită de profesorii şi elevii săi, care s-au refugiat la Aiud, înfiinţând colegiul de acolo în 1662. Odată cu dezastrul abătut asupra oraşului în 5-6 septembrie 1658, când clădirea colegiului a fost prădată, năvălitorii au ucis 53 de studenţi, ascunşi în turnurile bisericilor, instituţia dispare. Colegiul nu a fost refăcut decât în preajma anului 1672, atunci când au sosit la Alba Iulia, căutând pentru o vreme adăpost între zidurile sale, elevii şi profesorii alungaţi ai şcolii calviniste de la Sárospatak. Apoi în anul 1716, concomitent cu modernizarea cetăţii din Alba Iulia, edificiul a fost ocupat de armată, şcoala fiind obligată să se mute la Târgu Mureş şi ea aparţine şi astăzi aceleaşi instituţii.

O dovadă a exersării unei tradiţii în cultivarea multitudinii punctelor de vedere este coexistenţa în acelaşi spaţiu albaiulian, începând cu ultimul sfert al secolului al 18-lea, a unui seminariu şi apoi a unei şcoli superioare catolice.

Episcopul Anton Sigismund Stoica (Sztoyka) baron de Szala a înfiinţat în anul 1753 un institut pentru formarea preoţilor sub denumirea de „Seminarium Incarnatae Sapientiae”, care a funcţionat la început în clădirea de reşedinţă a episcopului. În 1758 a fost ridicată o clădire nouă pentru teologie, în apropierea catedralei, pe locul unde se află astăzi clădirea „Ieriko”. După desfiinţarea ordinului iezuit (1773), împărăteasa Maria Tereza a dăruit seminarului în anul 1778 biserica şi mănăstirea iezuiţilor împreună cu toarte clădirile aferente. Aici s-a desfăşurat procesul de învăţământ teologic până în 1792, când episcopul Ignaţiu Batthyány a reuşit să obţină fosta mănăstire a Trinitarienilor. În fosta biserică episcopul şi-a adăpostit valoroasa să bibliotecă (cunoscuta Bibliotecă Batthyaneum) şi un observator astronomic, iar partea locuibilă a mănăstirii a devenit clădirea Institutului Teologic. În această clădire se desfăşoară învăţământul teologic universitar până în ziua de azi. Episcopul Mihály Fogarasy a lărgit în anul 1877 clădirea Institutului cu o aripă nouă. În timpul episcopatului lui Márton Áron şi al lui Jakab Antal această „aripă-Fogarasi” şi-a căpătat forma de azi.(sursa www.uab.ro)

Din anul 1977 şi până în anul 1992, în clădirea şi-a desfăşurat activitatea Liceul Industrial nr4, liceu profilat pe pregătirea tinerilor în activităţile economice ale industriei uşoare, respectiv, textile, încălţăminte şi porţelan.

Valorizarea dintr-o perspectivă complementară a acestei tradiţii universitare şi convingerea că participarea la o comunitate de valori simbolice pot fi modalităţi de armonizare a contrariilor şi de afirmare a adevărurilor de care avem cu toţii nevoie a stat la temelia înfiinţării în 1991 a Universităţii de stat „1 Decembrie 1918” în Alba Iulia.

Emanuel Jilinschi

288386_434108413288139_1917977700_oCine trece prin Şugag, nu poate să nu remarce pe partea dreaptă a râului Sebeş, un cartier cochet de vile cu un etaj, unele mansardate, înconjurate de spaţii verzi, întocmai cu o staţiune cochetă de munte. De fapt, cartierul de blocuri al Sugagului, poartă numele de Colonia Definitivă, iar cochetele construcţii au fost ridicate tot pentru cei care au construit sistemul hidroenergetic de pe Valea Sebesului.

Construirea ei a început în anii ’73 – ’74, iar modul de funcţionare era puţin diferit de celelalte colonii de pe vale. Colonia Definitivă nu trebuia să funcţioneze ca un orăşel, cu toate utilităţile şi serviciile necesare, ci trebuia să fie un simplu cartier racordat la funcţionalităţile şi serviciile oferite de comună Şugag. Practic, Colonia Definitivă era un cartier de locuinţe, iar şcoală, grădiniţă, punctul sanitar, magazinele şi administraţia era comună cu cea a celorlalte locuinţe din Şugag. De fapt, cel care ne explică cel mai bine de ce s-a construit această colonie este unul dintre cei care au condus destinele şantierelor de pe Valea Sebesului.

“În primul rând, atunci s-a studiat modul în care va funcţiona sistemul hidroenergetic, şi s-a ajuns la concluzia că este nevoie de o mână de oameni, specialişti hidroenergeticieni, care să fie aproape de locurile de muncă. Era, şi este şi acum, mult mai uşor să aduci la serviciu un om care locuieşte la 5, 10 sau 15 kilometri distanţă, în comparaţie cu distanţa de la Alba Iulia sau de la Sebeş. Adică, este mai rapid să meargă omul la serviciu, sau la intervenţie de la Şugag la Galceag, unde sunt 15 kilometri, decât să îl aduci de la Alba Iulia, adică 45 de kilometri în plus, sau de la Sebeş, 30 de kilometri. Aşa că cei care conduceau ministerul atunci au luat decizia să construim aici un cartier de blocuri.”

Primii care s-au mutat în Colonia Definitivă din Şugag au fost directorii de atunci, urmaţi de şefii de şantiere şi personalul auxiliar (TESA), în anul 1974. Odată cu ridicarea blocurilor, au început să vină din celelalte colonii inginerii, maiştrii, şoferii şi angajaţii calificaţi. Puţine persoane necalificate sau semicalificate s-au mutat în această colonie, pentru că ei erau cei care migrau cel mai mult de la un şantier la altul, Inginerii realizau o lucrare de la început şi până la sfârşitul ei, iar asta putea să însemne chiar şi opt ani, timp în care sub coordonarea lui se perindau sute de muncitori, de la necalificaţi, dulgheri, fierari betonişti şi până la finisori şi instalatori. De aceea, cei care trebuiau fidelizati şi cărora trebuia să le fie oferite condiţii cât mai bune de viaţă erau specialiştii.

“Tovule, îţi iei soţia şi copilul şi te muţi în apartament, la bloc”

220015_158952647501386_3245922_o“Eram în 1976, locuiam în colonia de la Dobra, lucrăm la Castelul de echilibru de la hidrocentrala Şugag. Într-o zi, pe la sfârşitul verii mă întâlnesc cu directorul de atunci, cu domnul Selagean şi îmi spune: Tovule, îţi iei soţia şi copilul şi te muţi în apartament, la bloc. Fiul meu avea atunci doi ani şi nu eram foarte sigur dacă vroiam să mai rămân pe Valea Sebesului. Ei, m-am mutat, şi am mai rămas. Sunt foşti colegi de ai mei care s-au mutat şi ei în Colonia Definitivă, au ieşit la pensie, şi-au cumpărat apartamentele în care locuiau şi în zi de azi locuiesc tot acolo, chiar dacă şi-au construit case în Bucovina. Alţii ştiu că după ce au ieşit la pensie s-au mutat, s-au întors în locurile de unde au plecat cu 30 – 40 de ani în urmă, iar acum regreta. Nu se mai simt acasă, acolo, la ei acasă. Simt că de fapt casa lor a rămas în Colonia Definitivă”, ne-a povestiţi, Nicu, unul dintre inginerii care şi-a trăit o parte din viaţa pe şantierele Văii Sebesului.

Odată cu primele blocuri ridicate, s-a construit şi o centrală termică ce funcţiona cu păcură, iar odată cu extinderea coloniei, a fost necesară ridicarea alteia, mai mari care să facă faţă necesarului de căldură, mai ales că Sugagul, prin excelenţă se afla într-o zonă muntoasă. S-a construit apoi oficiul poştal, chiar în apropierea noului pod de beton, postul de poliţie, iar în paralel, în centrul comunei s-a ridicat şcoală, grădiniţă, dispensarul şi magazinul universal, cu restaurant şi cofetărie la parter.

De fapt, Colonia Definitivă era un loc destul de invidiat înainte de revoluţie. Conducerea de atunci a judeţului şi a Trustului de Construcţii Hidrotehnice, cei care coordonau practic toată activitatea de pe Valea Sebesului, aveau grijă ca celor care lucrau pentru energia ţării să nu le lipsească nimic, mai ales în condiţiile de criză alimentară prin care trecea restul ţării.

“Îmi aduc aminte că aici niciodată nu am rămas fără baterii la aparatul de radio şi la lanterna, aşa cum păţeau verişorii mei de la Alba Iula. De fapt ei mă invidiau că mi-am cumpărat de la magazinul din sat lanterna Tiger. Cei din generaţia mea ştiu ce însemna pe vremea aia, când în ţară nu găseai mare lucru, să ai o lanternă chinezească Tiger, cu trei baterii şi la care să ai şi baterii, bineînţeles” îşi aminteşte Dan, unul dintre copii coloniei.

De fapt, motorul Văii Sebesului, Trustul de Construcţii Hidrotehnice, prin conducătorii lui, să îi amintesc aici pe regretatul director general, inginerul Dorin Gabudean dar şi pe cel care îşi poartă cu demnitate numele, fost director administrativ – comercial – Nestor Hogaş, a modernizat întreaga zonă a Sugagului, până în anii revoluţiei. În anii de glorie a şantierelor de construcţii, se vehicula o glumă, care zicea un locuitor din Şugag l-ar fi trebat pe directorul general, ”Domnu’ Gabudean, când pleacă TCH-ul de aici o să ia şi curentul şi asfaltul cu el?”.

Odată cu finalizarea lucrărilor de pe Valea Sebesului, o parte dintre specialişti, atât de la Hidroconstrucţia, cei care au realizat construcţiile, cât şi cei de la Energomontanj, cei care au realizat reţelele electrice şi instalaţiile generatoare de energie electrică, au plecat spre alte şantiere. O altă parte, dintre cei care angrenaţi în lucrările auxiliare şi angajaţii de la Hidroelectrica, firmă care exploatează şi de fapt proprietara sistemului energetic de pe Valea Sebesului, continua să locuiască în Colonia Definitivă. Restul apartamentelor rămase nefolosite, au fost cumpărate de localnicii din Şugag, care au fost atraşi de confortul locuinţelor dar şi de amplasarea ultracentrală a acestora. O parte au fost păstrate de foştii proprietari, ca şi locuinţe de vacanţă.

Pentru mulţi, mai ales pentru copii care s-au născut şi au crescut aici, Colonia Definitivă a însemnat şi înseamnă acasă. Chiar dacă viaţa i-a împrăştiat în toate colţurile ţării şi chiar ale lumii, acasă înseamnă în micul şi cochetul cartier de pe malul râului Sebeş. Despre Colonia Definitivă, de altfel că despre orice loc prin care au trecut oameni, s-au creat destine şi s-au format personalităţi se poate scrie o carte.

“Veneam în vacanţe, la finii părinţilor mei şi mă simţeam ca în paradis”

Colonia Definitivă a rămas în memoria tuturor celor care au trecut, chiar şi pentru scurt timp, pe acolo. “Noi am locuit în Colonie până în 1979, apoi ne-am mutat la Odorheiul Secuiesc, acolo a fost detaşat taică-meu. Cu toate acestea, acolo mi-a rămas dorul copilăriei. După ce ne-am mutat, continuăm să merg în vacanţe, la finii părinţilor mei şi mă simţeam ca în paradis. Şi acum, la aproape 40 de ani, simt bucuria de copil când ajung pe digul ce desparte colonia de malul râului. Chiar dacă am căzut de pe de nenumărate ori, iar genunchii mei stau şi acum mărturie” posteşte Emil, unul dintre copii Coloniei.

De-a lungul anilor, Colonia Definitivă a suferit transformări estetice, sistemul centralizat de încălzire a fost desfiinţat, iar acum fiecare îşi încălzeşte locuinţa cu propriul sistem. Oficiul Romtelecom s-a desfiinţat, după ce a fost introdus sistemul automat de telefonie, care a scos din funcţiune atât centrală veche, manuală cât şi centralistele care o operau. Şi cu toate schimbările realizate, Colonia definitivă a rămas în continuare cu imaginea unei staţiuni de munte.

Vreau să revin acum, în final, la copii coloniei, printre care s-au numărat şi muzicienii Vlad Irimie – Tatae de la BUG Mafia şi Tbi Menyhart, iar numele celorlalţi, mai puţini celebri,dar la fel de bine crescuţi şi realizaţi, ar putea să umple o pagină de ziar. Ei sunt cei care de trei ani încoace se întâlnesc în fiecare ultim sfârşit de săptămână din iunie, vineri la orele 18.00, pe podul care leagă colonia de drumul naţional 67C, iar pentru trei zile retrăiesc bucuria întâlnirii atât cu cei cu care au împărţit bucăţică de pâine cu margarina în copilărie cât şi bucuria întâlnirii cu locul în care şi-au petrecut cei mai frumoşi ani din viaţă. Şi chiar dacă unii au acum 45 de ani, iar alţii 75 de ani, toţi sunt mândri să declare că sunt colonişti definitivi şi irevocabili.

Emanuel Jilinschi

images

 

 

Un anunţ public care trebuia să ajungă la cunoştinţa a cel puţin 50 % din cetăţenii municipiului Sebeş, se găseşte ascuns de în pagina Ministerului Mediului şi Schimbărilor Climatice, Agenția Națională pentru Protecția Mediului AB : http://apmab.anpm.ro/dezbatere_publică_sc_kronospan_sebeş_să-111029

Nu înţelegem de ce KRONOSPAN ascunde organizarea unei dezbateri publice privind solicitarea de revizuire a autorizaţiei integrate de mediu. Trăim în ţara nimănui. Probabil Kronospan şi-a deschis fabricile în România pentru că aici îţi dă voie să ai anunţuri doar pe site-ul ANPM şi într-un ziar cu circulaţie locală. Primăria era datoare moral să informeze cetăţeni în legătură cu acest subiect. Totuşi se pare că primarul se lasă sponsorizat de Kronospan cu tot felul de proiecte oribile (gen finanţarea unui parc pentru copii, cum că ei susţin un mediu mai curat sau sponsorizarea şcolilor din Sebeş cu pal melaminat). Copiii sunt tocmai cei mai afectaţi de formaldehida din aer, particule fine ce nu pot fi reţinute de filtre, nu mai vorbim şi de mirosul înţepător din aproprierea fabricii, etc . Ar fi multe de zis , dar principalul nostru scop este acela de a vă informa şi de a vă invita în data de 08.11.2013, începând cu ora 16.00, la Colegiul Naţional « Lucian Blaga », Str. Călugăreni nr.49, localitatea Sebeş, judeţul Alba pentru a participa la dezbaterea publică legată de acest subiect.

 

 

Agentia pentru Protectia Mediului Alba anunta publicului interesat organizarea sedintei de dezbatere publica privind solicitarea de revizuire a autorizatiei integrate de mediunr.SB 67/2007, revizuita la 01.03.2010 pentru activitatea desfasurata de SC KRONOSPAN SEBES SA pe amplasamentul din localitatea Sebes, str. Mihail Kogalniceanu nr.59, jud. Alba.
Activitatea se incadreaza in anexa nr.1 a OUG 152/2005 privind controlul integrat al poluarii, modificata si aprobata de Legea 84/2006, cu modificarile si completarile ulterioare, la punctul:
4.1. Instalatii chimice pentru producerea de substante chimice organice de baza: hidrocarburi ce contin oxigen, precum: alcooli, aldehide, cetone, acizi carboxilici, esteri, acetaţi, eteri, peroxizi, rasini epoxidice.
1.1. Instalatii de ardere cu o putere nominala mai mare de 50 MW.
Dezbaterea publica va avea loc in data de 08.11.2013, incepand cu ora16.00,la Colegiul National « Lucian Blaga », Str.Calugareni nr.49, loc. Sebes, jud. Alba
Informatiile privind potentialul impact asupra mediului al activitatii pentru care se solicita revizuireaautorizatiei integrate de mediu se pot obtine de la sediul Agentiei pentru Protecţia Mediului Alba, str. Lalelelor, nr.7B, jud. Alba, zilnic: luni – joi, intre orele 8-16 si vineri intre orele 8-14 si la sediul SC Kronospan Sebes SA, loc. Sebes str. Mihail Kogalniceanu nr.59, jud. Alba.
Observatiile, sugestiile şi propunerile publicului se primesc in scris la sediul Agentiei pentru Protecţia Mediului Alba sau prin e-mail la office@apmab.anpm.ro pana la data dezbaterii publice –08.11.2013

Rosia Montana a devenit  un adevarat “l’ombellico del mondo” al stirilor si al tuturor discutiilor din Romania si nu numai. De la copilul de liceu si pana la venerabilele bunicute, toata lumea isi exprima parerile pro si contra proiectului de la Rosia Montana. Si petnru ca marea majoritate covarsitoare dintre cei care dezbat viitorul comunei din Apuseni nu au fost nici macar o secunda la Rosia Montana, dorim sa aducem la stiinta celor interesati, ce a fost Rosia Montana de-a lungul mileniilor de existenta. Pentru ca nimeni nu trebuie sa uite un lucru extrem de important, Rosia Montana a fost intemeiata pentru exploatarea zacamanatului auro-argintifer.
imagine2
De fapt, dupa cum ne releva informatiile, insasi istoria localitatilor Rosia Montana si Corna este strâns legata de istoria exploatarii zacamintelor aurifere (spalarea nisipurilor aluvionare si extractia minereului aurifer). Primele atestari ale acestei activitati sunt din perioada anilor 2800 – 2500 î.Chr., deci cu peste patru milenii si jumjatate in urma. Bineinteles ca nu romanii au fost cei care descoperit zacamantul, ci ei doar l-au exploatat.. În epoca bronzului se dezvolta arta prelucrarii aurului, într-un stil de factura locala, atestata prin descoperirile de pe teritoriul satelor apartinatoare comunei Rosia Montana. De fapt, se pare ca Rosia Montana, alaturi de zacamintele de sare din podisul Transilvaniei, ar fi constituit adevaratul motiv pentru care cohortele romane au fortat cucerirea tinuturilor dintre Carpati. Cercetarorii au declarat ca grosimea monedelor romane din aur diferea intre anii 100 si 110, cucerirea zacamintelor aducand un plus in grosimea celor din urma.

ziuaminerului311

Armata folosită de romani pentru a invada Dacia a fost una dintre cele mai mari adunate vreodată de imperiu. O treime din întreaga armată romană (10 legiuni din 30), întărită de mercenari din națiunile aliate, a format o forță militară de peste o sută de mii de luptători si asta pentru o simpla provincie!!!
Pentru Roma, cucerirea Daciei a fost un eveniment atât de important, încât împăratul Traian a plătit un festival desfășurat în Coloseum timp de 123 de zile. Urmând dictonul latin Pâine și circ, a fost un spectacol grandios: 10.000 de gladiatori au înfruntat 11.000 de animale sălbatice. Dacă am păstra proporțiile, ar trebui să ne închipuim o victorie într-un război, atât de importantă încât guvernul american să plăteasca patru luni de concerte gratuite cu trupe ca Rolling Stones sau Bon Jovi.
Uriașele zăcăminte de aur găsite în Dacia, în special la Roșia Montană, pot fi o explicație a acestei exuberanțe. Dar atât aurul cât și gladiatorii au dispărut de mult. Ceea ce a rămas tangibil în urma victoriei lui Traian e columna sa ridicată la Roma.
Cucerirea Daciei de catre romani a însemnat o etapa noua, de cristalizare a nucleului de locuire în zona Rosiei Montana. Aceasta etapa este documentata de exploatarea romana de la Cetate, cât si de fragmentele de altare si monumente funerare descoperite la nord de localitate.
Din perioada romana dateaza si prima atestare a localitatii, care apare sub numele de Alburnus Maior pe tablita cerata din 6 februarie 131 d.Chr., descoperita împreuna cu alte 25 de tablite cerate si obiecte de inventar minier în galeria Sfântul Ladislau din mina Sfântul Simion din Ohaba. Alburnus Maior este pomenit aici ca un pagus, format din cartiere locuite de semintii de iliri adusi din sudul Dalmatiei: pirustae, baridusta, sardeates. În perioada romana organizarea exploatarii aurifere cadea în sarcina unui procurator aurariarum, libert pe timpul lui Traian si facând parte din ordinul cavalerilor începând cu Hadrian.
Importanta mineritului aurifer este subliniata de descoperirea a trei contracte de vânzare-cumparare de sclavi (Corpus Inscriptiones Latinarum, III, Tab. Cer.VI, VII, 25) si de un bogat inventar de unelte si ustensile folosite în galeriile de exploatare miniera (opaite – lucernae, butuc de roata hidraulica, daltite, sfredele etc.
Dupa retragerea aparatului administrativ si militar roman, izvoarele arheologice confirma continuitatea locuirii în zona; mineritul se practica doar ocazional, numai pentru nevoile propriale membrilor obstilor satesti. Abia dupa supunerea cnezatelor si voievodatelor românesti de catre regalitatea maghiara, exploatarea aurului în zona capata noi valente, datorita colonizarii minerilor germani (hospites), pe care îi gasim mentionati în 1238, la Cricau si Ighiu, colonisti ce obtin dreptul de a exploata aurul de la ,,Chernech”, asimilat cu masivul Cârnic din sud-estul Rosiei Montane. În 1271 regele Stefan doneaza episcopiei Alba Iulia ,, cu stirea si învoirea voievodului local, pamântul Abrudului si al Zlatnei cu mai multe comune …”
În Evul Mediu, localitatea a purtat denumirea Rosia Montana cu diferite variante: Valea Rosie, Verespatak, Rosia de Munte, dar nu mai apare în documente ca localitate de sine statatoare, fiind inclusa pâna în 1860 în orasul Abrud. Pentru mai buna exploatare, regii maghiari au încercat anumite reglementari juridice, care au contribuit la dezvoltarea mineritului aurifer.
Astfel de masuri a luat si regele Carol Robert în anii 1327 – 1328. Potrivit sistemului de pâna atunci, din toate metalele pretioase exploatate regele lua a 1/8 parte din aur si 1/10 din argint (urbura); daca se descoperea vreo mina pe proprietati particulare, regele lua în stapânire pamântul respectiv, acordând proprietarului alte mosii în schimb. Din aceasta cauza feudalii nu erau interesati în cautarea si exploatarea minelor. Potrivit masurilor regale, terenurile pe care se descopereau metale pretioase ramâneau ale proprietarilor, carora li se acorda 1/3 din urbura, regele luând 2/3 (Documente privind istoria României , C, veac XVI, vol.II – III). Rezultatul a fost ca stapânii de mosii s-au întrecut în cautarea si exploatarea bogatiilor subsolului iar mineritul a luat, în aceste conditii, o dezvoltare deosebita.
În anul 1347, alaturi de alte exploatari, este mentionata mina ,, Chernech” .
La începutul sec. XVI minele din zona apartineau si unor patricieni locali; într-un act de litigiu privind dreptul de spalare a nisipurilor din Valea Rosie apare radacina numelui localitatii – Rubeo Flumine, Rothseifen, Rotbach, Verespatak. O marturie din 1579 precizeaza ca unii oraseni din Abrud (vaduva lui Toma Farcas, Matia Varga din Cricau, diacul Matia Kosa) aveau atât steampuri, cât si spalatorii de prundis pe Valea Cornei si Valea Rosiei (Valle Verespatak). În 1592 apare prima atestare documentara cu denumirea actuala a localitatii, ea facând parte integranta din Abrud.
Istoricii spun cã unul din cei mai mari regi din istoria Ungariei, Matei Corvin, si-a finantat uriasele proiecte din domeniul cultural cu ajutorul aurului din Muntii Apuseni, teritoriu maghiar la acea data scrie Foaia Romaneasca preluata de Romanian Global News.
Ungaria din acea perioadã a scãpat de faliment cu ajutorul aurului din Transilvania, extras din regiunea Muntilor Apuseni, inclusiv cel din mina de la Rosia Montana ori din mina de la Bucium, care erau în exploatare în perioada medievalã, si din cea a Maramuresului, din zona Bãii Mari. Practic, regele Matia Corvin gestiona, direct sau indirect, cel mai mare zãcãmânt de metal pretios din Europa, aflat în subsolul Apusenilor, si care a generat prosperitate pentru aceastã regiune timp de douã milenii, în opinia istoricilor, scrie Transilvania Business, într-un articol publicat la data de 14 martie 2012. Cu ajutorul acestor resurse Matei (Matia) Corvin, fiul lui Iancu de Hunedoara, a putut finanta marile realizãri care l-au transformat în cel mai strãlucit rege al Ungariei, sub aspect cultural. Biblioteca fondatã de el, Bibliotheca Corviniana, era cea mai mare din acea perioadã, depãsind celebra bibliotecã a Vaticanului. De asemenea, Corvin a fondat universitatea din Bratislava si a acordat subsidii mari unor celebri autori umanisti ai vremii. Regele a cheltuit sume mari pentru asta, dar si pe rãzboaie, si a reusit sã evite falimentul cu ajutorul aurului din Transilvania.
În anul 1642 se pomeneste ,,asa zisa Cetate, celebra mina de aur de la Rosia Montana”, care este pe jumatate cumparata de Ladislau More de la Stefan Fodor, împreuna cu fânetele si steampurile ce-i apartin. Revigorarea exploatarii miniere se datoreaza si unor masuri de redresare din perioada domniei lui Gabriel Bethlen. Dieta din 1618 introducea o serie de înlesniri: scutirea pe timp de un an de urbura, scutirea de slujba ostaseasca, ajutoare pentru minerii invalizi, libertate de circulatie. Drept urmare, daca în 1676 în Rosia Montana functionau 77 de steampuri, în 1757 erau 119, iar în 1772 acestea erau în numar de 226. De altfel sec.XVIII, ca si trecerea Transilvaniei sub administratia austriaca, este caracterizat printr-o serie de masuri luate de puterea politica pentru stimularea mineritului, diversificarea tipurilor de minereuri extrase (plumb, zinc, cupru), amenajarea lacurilor (taurilor) de acumulare si înfiintarea unor noi mine ale asociatiilor miniere cu munca salariata, fiind astfel cointeresat capitalul particular. La Rosia Montana, primele lucrari miniere executate de particulari au început în anul 1746, când s-au sapat galeriile Sfânta Treime (Verchesul de Jos – Râzna ) si au fost continuate cu saparea galeriei Sfânta Cruce de Orlea, începuta în 1783.
Tot acum au fost colonizati în zona specialisti din Austria si Ungaria superioara, care vor influenta compozitia etnica si aspectul asezarii prin colportarea unor modele culturale occidentale (tipuri de locuinta central – europene, elemente decorative baroce, vestimentatie ,,nemteasca”, mobilier de factura urbana, feronerie, portelanuri si sticlarie vieneza ).
În 1733 conscriptia Klein aminteste de localitatea ROSIJE, iar în 1760-1762, conform conscriptiei Bucov, comuna purta numele de Verespatak; în anul 1744, la cererea lui Inochentie Micu Klein, cercetându-se bunurile bisericesti din Abrud si Rosia, s-a constatat ca bisericile detineau si ele steampuri provenite din danii, ca acelea ale bisericii din Rosia daruite de Jurca Dumitru si Lupea Achim (Ioana Cristache Panait, Arhitectura de lemn din Transilvania).
La 1773 împarateasa Maria Tereza aproba statutul mineritului din Abrud; imaginea împaratesei este înca vie în memoria comunitatii din Rosia Montana si din Corna, retinând actul de danie catre biserica catolica din Rosia Montana (icoana Fecioarei Maria, împodobita cu un sirag de perle negre, aflata si astazi între odoarele bisericii), precum si activitatile de modernizare ale Taului Mare.
Totusi, înca din anii 1781-1782, rosienii au depus o multime de plângeri la judecatorie prin care protestau fata de obligativitatea lucrului ,, cu palma si carul” la amenajarea taurilor de acumulare (V.Wollman , B. Roman, A.Sântimbreanu, Aurarii din Muntii Apuseni). Cu acest prilej gasim consemnate o serie de nume ale petitionarilor. La vremea rascoalei lui Horea, Closca si Crisan rosienii se implica direct, arzând casele ungurilor, biserica catolica si incendiind unele guri de mina (David Prodan, Rascoala lui Horea). Rosienii participa la Revolutia de la 1848 -1849, fiind înrolati în armata lui Iancu, unde apar condusi de eroii locali – George Gritta si preotul Simion Balint, devenit prefectul Legiunii Aries, al carui monument funerar se afla conservat în cimitirul bisericii Pogorârea Sfântului Duh din Rosia Montana.
În anul 1850 întâlnim titulatura în limba româna a localitatii Rosia si Corna, ortografiat Korna (Fondurile arhivare ale Statisticii Transilvaniei din 1830-1850). Începând cu anul 1857 începe actiunea de separare administrativa de Abrud, devenita oficiala în anul 1860. Dupa 1854 localitatea Rosia Montana va avea denumirea dubla, maghiara si româneasca, Verespatak-Rosia, iar dupa Marea Unire se va numi Rosia de Munte (Buletinul Guberniului Provinciale pentru Marele Principat Transilvania). Satul Corna este mentionat în acelasi an, cu denumirea româneasca maghiarizata (Karna- Corna), iar în anul 1913 îl regasim în documente sub denumirea de Szarvaspatak. Rosienii au fost prezenti la Marea Adunare Nationala de la Alba Iulia prin intermediul a sase împuterniciti cu creditionalele (preot Nicolae Cosma, Aron Diuta, preot Pompiliu Piso, dr.Simion Henzel, Alexandru Vasinca, Alexandru Bucuresteanu, Aron Griuta), (Ruxandra Manta, Delegatia Rosiei Montane la Marea Unire, în Tara Motilor. Studii ,articole si comunicari).
Importanta localitatii Rosia Montana în peisajul economic si politic al timpului este subliniata de implicarea locuitorilor ei în marile evenimente ale istoriei transilvane.
Daca în timpul primului razboi mondial s-a întrerupt cea mai mare parte a activitatii miniere, dupa razboi urmeaza o scurta perioada de prosperitate a localitatii, guvernul român încercând sa îmbunatateasca, prin masuri speciale, situatia economica a Tarii Motilor.
În anul 1930 Societatea Mica construieste instalatia de flotare de la Minele Statului din Dealul Crucii. Treptat se trece la exploatarea industriala a minereului aurifer si prelucrarea acestuia în steampuri de tip californian. Totusi, la Rosia Montana s-a practicat în continuare extractia rudimentara a minereului, locuitorii folosind traditionalele steampuri actionate hidraulic. Exploatarea minelor se facea de catre asociatii constituite în baza numarului de cuxe (parti de participare detinute de fiecare asociat). Epuizarea filoanelor principale, capitalul redus si schimbarile produse dupa razboi pe piata aurului au determinat în deceniul al patrulea al sec. XX degradarea activitatii miniere, însotita de decaderea localitatii. Mare parte din mineri migreaza împreuna cu familiile catre alte zone miniere din tara, cu precadere în Valea Jiului.
Dupa nationalizarea din 1948 este interzisa exploatarea în regim privat a minereului aurifer, minele particulare sunt închise, iar functionarea steampurilor este interzisa. Urmeaza o perioada grea pentru locuitorii Rosiei Montane, a carei amintire este pastrata si evocata de batrânii rosieni ce nu pot uita represaliile si torturile la care au fost supusi pentru a divulga locurile unde si-au ,,ascuns aurul pentru zile negre”.
Scaderea treptata a nivelului economic al gospodariei taranesti din comuna Rosia Montana si prigonirea celor care au detinut guri de mina, steampuri, magazine, cârciumi, au avut ca efect parasirea satelor de catre o parte a populatiei, degradarea si ruinarea cladirilor reprezentative, care si-au schimbat proprietarii într-un ritm nemaiântâlnit în alte zone.
Dupa nationalizare, toate gurile de mina au gost confiscate de statul roman, iar pana in 2006, zacamantul a fost exploatat de catre sc Rosiamin SA, subsidiara a CN Minvest.
Exploatarea de suprafata a zacamantului a fost demarata dupa intense studii geologice si hotarari ale Consiliului de Ministri, la inceputul anilor ’70, iar singura componenta subterana care a fost pastrata a fost cea de transport, pana la inchidere.
Inainte de inchidere, la 1 iunie 2006, la exploatarea de la Rosia Montana lucrau 475 de angajati.

 

Lucrarile de escavare la fundatia barajuluiDintre cele cinci colonii muncitoreşti, organizări de şantier, de pe Valea Sebesului, una a fost desfiinţată complet. Rămăşiţele ei se mai văd doar în momentele în care nivelul apei din Lacul de Acumulare de la Tău-Bistra este foarte redus. Este vorba, bineînţeles, de colonia cu acelaşi nume, Tău-Bistra, colonie care a fost desfiinţată puţin înainte de anul 1984, când lacul a fost umplut cu apă, iar centrală hidroelectrică de la Şugag a fost pusă în funcţiune.

Practic, colonia, care a fost destul de mare, a fost împărţită în două. În prima fază barăcile, de locuinţe, corpurile adiminstrative, şcoală, birourile, cantină şi celelalte necesare desfăşurării activităţii normale a şantierelor, au fost ridicate din plăci lemnoase, în vale, la intersecţia celor două râuri, Sebesul şi Bistra. Oamenii îşi aducă aminte că, iniţial acolo era o zonă mai mlăştinoasă, traversată de drumul naţional, cunoscut acum sub numele de Transalpina. De fapt, în urma amenajărilor hidroenergetice, traseul drumul a fost modificat, şi a fost construit un segment nou, mai sus, pe versant, drum pe care se circulă acum. După ce s-a asanat întreaga zonă, s-a ridicat colonia, colonie a cărei viaţă a fost neaşteptat de scurtă. Cea de a doua parte a coloniei a fost ridicată după ce s-a construit noul drum, în apropierea drumul naţional 67C cu drumul forestier care urcă pe Valea Mirajului, drum care traversează muntele pe la Curmături şi ajunge la Barajul de la Canciu. Acolo, pe partea dreaptă a intersecţiei, mai există şi acum trei blocuri, în care au funcţionat birourile şantierului 2 -Tău şi unde au locuit ultimii hidrotehnişti angajaţi în lucrările de acolo.

“Totul a fost frumos, mulţi ne ştiam de la Oaşa, că topografii, o parte dintre şoferi şi buldozerişti şi aproape toţi minerii au venit la Tău. Din păcate, după 1982, ne-am mutat, majoritatea la Şugag, o parte la Dobra, iar alţii la Săsciori. Sincer, cei care au plecat la Săsciori s-au împrăştiat apoi destul de repede, pe la Rău de Mori, pe Raul Mare, că atunci se lucra acolo din plin. A fost o viaţă extrem de interesantă” povesteşte Calin, unul dintre copii din colonie, care a rămas să lucreze în sistem. Spune că s-a obişnuit atât de mult cu lucrările de construcţii, încât nu a putut să facă altceva.

DStrapungereae fapt, construcţiile hidrotehnice, aveau cea mai mare mobilitate a forţei de muncă din întreaga economie, în vremurile acelea. Grupuri întregi de familii plecau aproape instantaneu, din colonie, iar în câteva zile veneau altele, din alte zone, cu alte obiceiuri, cu alte accente şi diferenţe lingvistice.

“Eram copii, ne adaptăm foarte uşor. Nu prea aveam timp să socializăm, pentru că nu ştiai când părinţii tăi trebuiau să se mute la alt şantier, poate în cealaltă parte a ţării. Era perioada în care se deschideau şantiere noi, şansele de promovare alea părinţilor erau mari. Cunosc cazuri în care trei familii au plecat la lucrările de pe Raul Mare – Strei, acolo bărbaţii au devenit şefi de lot, iar după trei ani, când s-au finalizat lucrările acolo, s-au întors, pe posturi similare  bineînţeles, pe valea Sebesului. Aşa erau vremurile. Vă daţi seama, trebuia să te împrieteneşti repede cu copii care veneau în colonie, să le înveţi jocurile, pentru că aşa cum v-am spus, viaţa era extrem de imprevizibilă” povesteşte Marius, cel care a locuit în două dintre coloniile de pe Valea Sebesului.

De fapt, lucrările de la complexul Oaşa – Galceag şi complexul Tău – Şugag au fost realizate atât de cei care au locuit în colonia de la Fetiţa, cât şi cei care au locuit în coloniile de la Tău-Bistra şi Dobra. Iar în ultima fază a lucrărilor, de către cei care au locuit în Colonia Definitivă Şugag. Din cauza distanţelor destul de mari pe care se întind lucrările şi a numărului mare de oameni implicaţi, de la început, antreprenorul a gândit organizarea mai multor colonii, în apropierea punctelor de lucru ce aveau o durată de execuţie mai mare, dar şi în funcţie de relieful, nu tocmai generos al văii Sebesului. puţine sunt locurile unde se pot amenaja mici localităţi de barăci. Şi pentru că în apropiere de Şugag s-a desfăşurat un alt şantier destil de mare, ţinând cont de dimensiunea şi complexitatea lucrărilor, la doi kilometri de centrul comunei s-a mai construit o colonie.

La puţin timp după ce s-au pus bazele coloniilor de la Fetiţa şi Tău-Bistra, următoarea colonie s-a ridicat la Dobra.

Colonia Dobra la inceputul anilor 80Colonia de la Dobra se găsea la mică distanţă de intersecţia dintre DN67C şi drumul care urcă pe Valea Dobrei şi continuă spre Jina şi mărginimea Sibiului. Practic, aici a funcţionat pentru mai bine de cinci ani carteriul general al Şantierului 3 Şugag, cel din care s-a format mai apoi TCH Sebeş, iar după anii 90, Hidroconstrucţia Sebeş. Pe lângă clădirea de birouri, aici mai funcţiona o cantină, un dispensar şi o grădiniţă pentru copii celor lucrau zi lumina pe şantiere. În anii 80, birourile şi cantină au fost mutate în clădirea nouă şi mult mai generoasă ridicată în apopiere, clădire în care mai bine de zece ani a funcţionat TCH Sebeş.

Puţini dintre cei care nu au participat la lucrările de amenajare a Văii Sebesului pot să înţeleagă de ce concentrare de oameni a fost nevoie pentru finalizarea în timp atât de scurt a lucrărilor. Acesta a fost de fapt şi motivul pentru care au fost ridicate toate aceste colonii. În acelaşi timp se lucra atât la finalizarea Barajului Oaşa, a galeriei de aducţiune şi Hidrocentrala Galceag, dar se ridică şi barajul Tău-Bistra, se sapă galeria de acţiune şi Hidrocentrala Şugag, dar se începeau şi lucrările la galeria de evacuare Şugag – Nedeiu, barajul de la Obrejii de Căpâlna, aducţiunea spre Săsciori şi hidrocentrala Săsciori. Astfel, numărul oamenilor din colonii a început să se reducă abia după 1985, după ce a fost dată în funcţiune hidrocentrala Şugag şi au mai rămas de efectuat doar mici aducţiuni suplimentare şi complexul Săsciori. De altfel, aducţiunile au fost finalizate doar în urmă cu mai puţin de 10 ani, când a fost finalizata şi aducţiune şi barajul Canciu.

Viaţa Coloniei Dobra a fost zbuciumată la mijlocul anilor 70 de un incendiu, eveniment care nu a suprins pe foarte multă, ţinând cont că toate clădirile erau realizate din plăci lemnoase, iar în afară de acoperiş, totul era extrem de flamabil. Din fericire, nimeni nu şi-a pierdut atunci viaţa, dar i-a făcut pe mulţi dintre locatari să îşi dorească să se mute în Colonia Definitivă din Şugag, care începuse să se ridice. În fapt, după 1985, numărul locatarilor coloniei Dobra a început să se reducă. Mai ales că între timp a fost construită o grădiniţă nouă şi un nou dispensar în Şugag, iar Dobra a rămas strict o colonie de locuinţe. Cei care au rămas în colonia Dobra s-au împrăştiat apoi fie în localităţile de unde au plecat, fie pe alte şantiere, care tocmai începeau. Acum, din colonia de la Dobra au mai rămas în picoare două barăci dar şi amintirile nenumăraţilor oameni care au trecut, fie şi pentru o scurtă perioadă, pe aici. Pentru că reportajul de ziar nu are pretenţiile unei lucrări ştiinţifice, aici încercam să facem doar o scurtă radiografie a ceea ce a însemnat petru mai bine de 20 de ani viaţa Văii Sebesului şi a coloniilor sale, dar fenomenul merită un studiu sociologic aprofundat.

Înainte ca viaţa coloniei de la Dobra să ajungă la finalul previzibil încă de la început, centrul de greutate al coloniştilor s-a mutat în Colonis Definitivă de la Şugag. Dar despre această colonie, vom vorbi în numărul viitor al Ziarului Apulum.

Emanuel Jilinschi

Fii la curent cu cele mai noi anunturi negociate.

Urmărește negociat.ro pe Facebook