La Vingard: Din saşi a rãmas doar amintirea

La Vingard: Din saşi a rãmas doar amintirea

Biserica_de_lemn_din_Vingard,_Alba
foto: wikimedia.org

Începuturile satului Vingard se pierd în anii tumultoşi ai Evului Mediu, când mii de germani s-au stabilit în diversele aşezări din Transilvania. Tot ce se ştie cu precizie este faptul cã în anul 1461, nobilul Johannus Gereb de Vingard a construit o bisericã evanghelicã, religia majorităţii locuitorilor de aici.

Secolele au trecut peste micuţa aşezare dintre dealurile Transilvaniei, Vingard-ul a devenit comunã, iar în anul 1968, dupã reîmpărţirea administrativ – teritorialã a fost coborât la rangul de sat. Cu toate acestea, satul s-a fãcut cunoscut prin douã caracteristici, prin vinul bun de aici şi prin saşii care depăşeau 50% din populaţie. Dacã vinul a rãmas acelaşi, despre numãrul saşilor nu se poate spune acest lucru. Din 400 de suflete germane câte existau în 1989, acum, în Vingard a rãmas o singurã familie care se poate lãuda cã este etnic germanã. Astfel, familia Richter este singura care mai are grijã de biserica ce la anul va împlini 540 de ani de existentã.

Lelea Helga şi badea Josef – doi saşi pentru o veşnicie

Josef şi Helga Richter s-au cãsãtorit în anul 1959, amândoi fiind saşi adevăraţi, proveniţi din familii de etnici germani. Când Helga şi Josef s-au cãsãtorit, comunitatea saşilor din Vingard o depăşea numeric pe aceea a românilor, şi toţi saşii erau strâns uniţi în biserica secularã, lângã care erau îngropaţi sutele de morţi ne naţionalitate germanã.

Cãtre sfârşitul „epocii de aur”, câţiva saşi, sãtui de raiul comunist au evadat cãtre capitalismul sãlbatic şi au ajuns în ţara de origine, în Germania. „Au plecat vreo doi trei, şi ţin minte cã primul o fost prin ’71, un sas Peter, a fugit prin Iugoslavia, şi dupã aia şi-a dus şi nevasta, greu, prin Crucea Rosie Internaţională”, povesteşte Lelea Helga începutul exodului saşilor din Vingard.

Dupã 1989, saşii au început sã plece în Germania, unii în concedii, alţii cu acte de emigrare, dar cu scopul clar de a rãmâne acolo de unde, cu sute de ani în urmã au plecat strămoşii lor. Astfel, încet, încet, numãrul etnicilor germani care au pãrãsit Vingard-ul şi s-au stabilit în Vaterland a crescut, în aşa fel încât acum, la îngemãnarea mileniilor singurii care mai duc stindardul etniei germanice pe pãmântul Vingard-ului sunt cei doi membrii ai familiei Richter.

„Nu vreau sã mor acolo, printre strãini”

Printre saşii stabiliţi în Germania se numãrã şi doi băieţi ai familiei Richter, surorile şi tatãl lelei Helga, nepoatele lui badea Josef, şi toţi prietenii din copilãrie ai celor doi. Helga Richter a fost pânã acum de patru ori în Germania, dar de fiecare datã nu rezistat mai mult de câteva sãptãmâni. „Îi frumos acolo, îmi place, îs cu băieţii mei, cu tata, cu surorile mele, dar mã urãsc dupã un timp şi vreau sã vin acasã, şi simt cã nu pot sã mai stau acolo deloc”, povesteşte lelea Helga. Badea Josef nu a fost niciodatã plecat în Germania, şi nici nu s-a gândit vreo datã sã se stabileascã acolo. „Ce sã fac acolo? Aici m-am nãscut, pe dealurile astea am crescut, aici în cimitirul ãsta mi-s toţi morţii, şi mama şi tata, şi fraţii şi sorã-mea, şi io de ce sã plec acolo? Sã mor acolo între strãini? Am o pensie bunã, am gospodãria mea pe care am fãcut-o aşa cum am vrut eu, şi aici mã simt bine”, îşi enumerã badea Josef motivele pentru care nu şi-a urmat consãtenii în Germania.

Pânã şi preotul paroh din Vingard a plecat în Germania, casa parohialã rãmânând goalã. Ca sã aibã grijã de hrană spiritualã a saşilor rămaşi aici, preotul în Apoldu de Sus vine o datã pe lunã şi face o slujbã în biserica secularã din Vingard.

În urma saşilor, în Vingard au rãmas sute de case arãtoase, case în care nu locuieşte nimeni, dar care aratã impecabil, aşa cum au fost lãsate de locuitorii de origine germanicã. „Fiecare sas care a plecat a lãsat casa în grija unui prieten, a unui vecin. Dealtfel ar fi chiar pãcat sã se degradeze asemenea frumuseţi de case”, spune una dintre localnicele cãruia i-au emigrat toate prietenele şi toţi prietenii din copilãrie. Vingardul zilelor noastre aratã ca o pozã, doar vântul mişcând frunzele copacilor şi dând un pic de viaţa cadrului amorţit.

Cu toate acestea, vara, în lunile iulie – august, atmosfera învie, şi pentru douã luni, satul aratã din nou ca acum zece ani, plin de viaţă şi mişcare.

„Când vin saşii, aici îi staţiune”

La începutul lunii iulie a fiecãrui an, pe drumul asfaltat al Vingardului îşi fac apariţia maşini cu numere de înmatriculare de Germania, mai mult sau mai puţin luxoase, dar pline cu vingãrdeni emigraţi. „Vin saşii”, telefonul fãrã fir anunţa pe fiecare sãtean „…cã a venit bãiatul lui Falk, Johan, de la Aachen, a venit unul sau altul, şi fiecare om din Vingard se grăbeşte sã predea casa pe care o are în grijã, fericit cã or venit vecinii”, mai povesteşte Helga.
De cum apar primii saşi în Vingard, la începutul lui iulie şi pânã când pleacã ultimii, la sfârşitul lui august, chefurile se ţin lanţ, iar cei veniţi se simt din nou, ca acasã. „Când vin saşii, aici la Vingard, îi ca în staţiune. Tot timpul se fac grãtare, se desfac beri puse la rece, oamenii se distreazã şi se simt bine. Şi e normal ca dupã un an de muncã sã te simţi bine, mai ales când te întorci acasã, printre prietenii cu care ai copilãrit”, povestesc cu bucurie localnicii care odată cu plecarea saşilor şi-au pierdut cei mai buni prieteni.

Când sunt saşii acasã, biserica este deschisã tot timpul, la fel ca pe timpul nobilului Johannus Geber de Vingard. Şi atunci, pentru douã luni, Vingardul-ul primeşte acea strãlucire pe care o avea acum douăzeci de ani.
Dar vara trece, saşii pleacã la noile lor case, în Germania, şi din nou, în vechiul sat rãmâne singura familie de saşi Helga şi Josef Richter, împreunã cu pisica Renate şi căţelul Markus, sã aibã grijã de biserica secularã şi cimitirul din Vingard.

Emanuel JILINSCHI

Comentarii

Comentarii

Fara Comentarii

Lasa un raspuns