La plimbare, cu oile prin ţarã

La plimbare, cu oile prin ţarã

foto: turculturalbrasov.ro
foto: turculturalbrasov.ro
foto: turculturalbrasov.ro

În fiecare an, la începutul primãverii, ciobanii din munţii Sebeşului coboarã la câmpie cu turmele cu oi, strãbãtând sute de kilometri. Ajutaţi de patru sau cinci câini, ciobanii îşi duc oile la pãşune în zona Câmpiei de Vest, unde stau pânã toamna, când, în jurul datei de 1 octombrie, ei se întorc acasã, în munţii lor dragi.

Pe Ilie Turcu, l-am întâlnit pe DN 1, însoţind, printre autocamioane grele şi autoturisme rapide, împreunã cu ajutorul lui, turma de 200 de mioare. „Oile le-am moştenit de la tata, şi aşa, în timp, le-am înmulţit, cã din moşi- strãmoşi, asta e ocupaţia noastrã. Chiar dacã suntem jumãtate de an pe drumuri, departe de casã, între strãini, nu putem renunţa la oiţele noastre„, spune Turcu, aprinzându-şi un Carpaţi fãrã filtru.

Viaţa lor rusticã nu îi fereşte pe oieri de cutumele vieţii civilizate. Astfel, de fiecare datã când merg, sau se întorc de la pãşune, „…cu toate cã legea ne protejeazã şi noi încercãm sã ferim cât putem carosabilul, oile ne sunt lovite de camioane şi nu ne despãgubeşte nimeni. Aşa cã, pe lângã cã lupii ne rãpesc o grãmadã de oiţe, ne mai trezim cã ni le omoarã şoferii„, se plânge Ilie Turcu.

Încet, încet, ciobanii, în fruntea turmelor lor parcurg zilnic câte 12 – 13 kilometri. „Viteza turmei îi egalã cu aceea a celor mai încete oi din turmã, cã se mai întâmplã uneori sã îşi scrânteascã vreun picior şi atunci trebuie sã le urcãm pe mãgar„, mai spune Turcu, arãtându-ne un mieluţ al cãrui cap de abia se vedea dintr-o desagã aşezatã pe spatele unuia dintre cei doi mãgari.

Seara, într-o poieniţã de pe marginea drumului, asezaţi în jurul unui foc deasupra cãruia fierbe apa pregãtitã pentru mãmãligã cu brânzã, ciobanii povestesc celor care ascultã pãţaniile lor din timpul iernii. Cele mai multe sunt întâmplãri legate de peregrinãrile lor pe muntele Auşel, sau Sureanu, sau pe Vârfu’ lu’Pãtru, munţi pe care aceştia i-au strãbãtut de zeci de ori cu piciorul.

Când era trecut de Sfântu’ Ion, eram numa’ eu cu tata şi cu un frate pe Sureanu şi or simţit câinii cã vin lupii. Am avut noroc cã am avut nişte benzinã la noi, şi am dat foc la mai multe vreascuri, şi s-or învârtit sãlbãticiunile dracului vreo douã ore pe lângã noi, da’ o fost bine cã so luminat de zîuã si or plecat lupii. Da’ sã vedeţi numa, blestemãţie, cã nu or plecat bine, cã o vinit ursu’ şi deabia or reuşit câinii nostrii, cã avem câini destoinici, de l-or alungat. Cã atuncea o zîs tata sã mutãm stâna, numa’ cã n-am putut cã era zãpada pânã la brâu„, povesteste Ioan Moga, cioban din Jina.

Dupã ce „se crapã de ziuã”, ciobanii, în fruntea turmelor pornesc mai departe cãtre locul de pãşunat, atenţi la oile lor, şi încercând sã evite pe cât este posibil şoselele, dar şi terenurile arate. „Cã am auzit de unu’, din Sugag, la care nişte oameni i-au crãpat capu’ cu toporu, cã o intrat cu oile la ãla în vie„, mai spune Turcu.

Zi de zi, şase luni pe an, ciobanii stau departe de casã, „…dar asta e viaţa noastrã şi ne place, şi chiar cã nu am schimba-o pentru nimic în lume„, spun într-un glas ciobanii, chiar dacã viata lor este, aşa cum am descris-o dificilã şi plinã de riscuri.

Emanuel Jilinschi

Comentarii

Comentarii

Fara Comentarii

Lasa un raspuns