Tags Posts tagged with "razbunarea"

razbunarea

foto: sansanews.ro
foto: sansanews.ro
foto: sansanews.ro

Un fenomen ireversibil loveşte mediul rural.

Ascuns între dealuri acoperite de livezi şi de fâneţuri, satul Craiva se aflã la baza munţilor Apuseni. Pânã în urmã cu douãzeci şi cinci de ani, era una dintre cele mai bogate localitãţi din zonã. Oamenii harnici şi-au ridicat case frumoase şi gospodãrii cu zeci de animale. Coşmarul locuitorilor de aici a început în anul 1965 când dealul Rãchita a început sã alunece, angrenând pereţii caselor, doborând gardurile şi construcţiile anexe, sub privirile disperate ale gospodarilor din Craiva. Din 1975, primele familii au început sã pãrãseascã satul şi sã se mute într-o zonã, cu cinci kilometri mai jos, unde solul prezenta mai multã stabilitate.

Rând pe rând, crãivenii speriaţi de mişcãrile telurice, s-au mutat în localitatea care a primit numele de Craiva Nouã, loc unde se simt mai în siguranţã.

Cu toate cã la Craiva Nouã ameninţarea nu mai pluteşte în aer, oamenii regretã vechiul sat dintre dealuri, unde „… aveam apã, aveam livezi şi oamenii erau mai buni şi mai uniţi”, dupã cum îşi aminteşte nea Vasile, unul dintre bătrânii satului. „În fiecare an, de cum dã firul ierbii, în fiecare zi urc în satu’ vechi şi câteodatã mã mai opresc pe la bisericã şi mã uit cum sã distruge, cã o rezistat douã sute de ani şi acum nimeni nu mai are grijã de ea”, povesteşte bãtrânul cu lacrimi în ochi.

Într-un peisaj ca o adevãratã gurã de rai, din Craiva au mai rãmas doar ruinele caselor, stâlpii caselor şi biserica ortodoxã, care a rãmas fãrã acoperis. Zilnic, la Craiva, vin zeci de oameni, îşi lucreazã pãmânturile, îşi cosesc curţile, şi îşi aduc aminte cu drag de vremurile în care locuiau în unul dintre cele mai frumoase şi mai bogate sate din Apuseni.

Satele mor fără să poată fi „reanimate”

Lunca – satul în care alunecãrile au scos morţii din morminte, Zãrieş-locul unde dealul Zãrieşului a dãrâmat toate casele, Gârbova de Jos, unde seculara bisericã riscă sã se prãbuşeascã peste gospodãriile oamenilor, sunt trei localitãţi care deschid doar lista localitãţilor distruse de mişcãrile solului, pe teritoriul judeţului Alba.

Specialiştii spun cã în momentul în care oamenii şi-au construit casele în localitãţile amintite, solul era stabil. Prin despãduririle fãcute de aceştia şi prin cantitãtile mari de ploaie cãzute în diverse perioade în ultimii treizeci de ani şi care au alternat cu perioade de secetă, pãmântul a început sã alunece, angrenând tot ceea ce a fost clãdit pe el. Încã o cauzã care a determinat alunecãrile de teren o constituie creşterea nivelului pânzei freatice şi infiltrarea cu apã a straturilor argiloase fapt ce a declanşat destabilizarea solului.

Mai mult, zeci de sate din zona colinarã a judeţului Alba sunt ameninţate, în timp, cu dispariţia, tocmai din cauza alunecãrilor de teren care sunt din ce în ce mai frecvente în ultimii ani. Acesta este şi cazul satului Rãhãu, unde, dupã ce în urmã cu cincisprezece ani, pânza freaticã s-a retras la un nivel destul de adânc, în ultimii cinci ani, datoritã excesului de ape pluviale, aceasta s-a ridicat la o cotã periculoasã care provoacã instabilitatea solului.

Acum, mai multe case din Rãhãu sunt ameninţate de alunecãrile de teren care încep sã se declanşeze. Specialiştii din cadrul instituţiilor implicate spun cã în cazul alunecãrilor masive, intervenţia este practic imposibilã. Din punct de vedere social, singura rezolvare este strãmutarea locuitorilor din zonele ameninţate. Cu toate acestea, fenomenul poate fi prevenit, prin împãdurirea zonelor cu stabilitate redusã.

Plantarea unor copaci ar reţine cantitatea de apã care ar putea determina dezagregarea solului, iar rãdãcinile acestora ar putea împiedica alunecarea pãmântului. Dar din nefericire, prea puţini oameni îşi amintesc de pãdurile care acoperea odinioarã dealurile Transilvaniei şi prea puţini factori responsabili se implicã în acţiunile de împãdurire. Poate cã totuşi, cei care trebuie sã intervinã vor interveni, pânã la urmã, dar s-ar putea ca intervenţia lor sã fie tardivã, iar veşnicia sã se mute de la sat.

Biserica din Iclod asteaptă salvarea

Sătenii din Satul Iclod, din comună Sâncel au ajuns să trăiască zile nefericite. Ei se tem să meargă la biserică, după ce dealul pe care se află aceasta a început să alunece, iar pereţii lăcaşului au crăpat.

Acum enoriaşii şi primarul încearcă să facă rost de bani să intervină, înainte ca biserica să se prăbuşească. Biserica se afla în centrul satului Iclod, de lângă Blaj. Oameni harnici, sătenii au construit-o cu ziduri groase de cărămidă şi au acoperit-o cu ţiglă. Biserica a fost ridicat în anul 1879, pe fundaţia unei alte biserici. Timp de mai bine de o sută de ani de ani oamenii au venit şi s-au rugat aici în fiecare duminică, iar acum se interabă dacă peste câţiva ani vor avea unde să vină să se mai roage.

Biserica a mai fost afectat de alunecări de teren, dar de fiecare dată, s-a intervenit în timp util, iar lăcaşul de cult a reuşit să fie salvat. Chiar dacă s-au turnat pereţi de sprijin de beton, dealul nu s-a stabilizat definitiv.

Ilie Fratila, primarul comunei Sâncel povesteşte că prin 1994 a alunecat terenul prima dată, iar atunci s-a construit primu, zid de beton. Din nefericire, bucuria sătenilor a ţinut doar zece ani, pentru că în anul 2004, pământul a început din nou să alunece şi enoriaşii s-au văzut nevoiţi să construiască alt zid de sprijin. După încă aproape zece ani, iată că secetă de anul trecut a făcut ca planul de alunecare să se reactiveze, iar clopotniţă a început să se
mişte, mărind nivelul riscului de prăbuşire.

Oamenii din sat merg acum cu teamă la biserică, dar se roagă la Dumnezeu să îi ferească să se accidenteze în Casa Domnului. Primăria comunei Sâncel şi consiliul judeţean Alba s-au angajat că vor aloca câte 10.000 de lei pentru stabilizarea terenului iar primarul vrea să intervină chiar la structura bisericii, să o consolideze. Dar până atunci însă, duminică de duminică, oamenii din Iclod vor merge la biserică cu inima strânsă şi cu frică să nu cumva să prăbuşeacă clădirea peste ei.

În satul Lunca alunecările au scos mortii din morminte

De ani de zile, locuitorii satului Lunca, comuna Valea Lungã – Alba, trãiesc clipe de coşmar, în fiecare minut planând asupra lor pericolul de a fi îngropaţi de dealul lângã care şi-au construit gospodãriile. Din primãvara anului 1998, alunecãrile de teren au luat o amploare nebãnuitã, solul saturat de apã, pierzându-şi orice calitate solidã.

Pământul a îngropat case şi livezi

Sãtenii spun cã primele fisuri în deal au apãrut în anul 1974, dar cã nimeni nu le-a acordat importanţã. Fenomenul a continuat cu o vitezã insesizabilã pânã în primãvara 1998, când, în câteva sãptãmâni, dealul lângã care este construitã partea superioarã a satului a coborât, acoperind mai multe livezi si câteva gospodãrii ale sãtenilor.

Autoritãtile judetene, au acţionat rapid si dupã o scurtã perioadă, au sosit şi fondurile de la Guvern, pentru strãmutarea a zece familii, ale cãror case erau ameninţate de valul de pãmânt. Din sumele alocate de Guvern şi din donaţii de la diverse societãţi, fundaţii şi persoane fizice, la aproximativ trei kilometri de zona cu probleme, s-a construit strada „Tricolorii României”, unde şi-au construit case cei care şi-au pãrãsit casele pãrinteşti, expuse sinistrului. Oamenii spun cã su denumit aşa strada, deoarece membrii echipei naţionale de fotbal au donat o sumã consistentã de bani.

Osemintele scoase din morminte s-au împrãstiat pe tot dealul

Alunecãrile de teren au afectat şi cimitirul, aflat, ca în orice sat din Transilvania, pe deal. Solul s-a prãbusit, crucile au fost îngropate, iar osemintele rãposaţilor au fost dezgropate de mişcãrile stratului de pãmânt.

Imaginile de coşmar din cimitirul ortodox din Lunca îngrozesc pe orice om care trece pe acolo. Cranii, femure şi alte oase, aşezate pe pãmântul argilos, între crucile cãzute, îi fac pe sãteni sã renunţe la ideea de a pune o lumânare la cãpãtâiul defuncţilor. Mai ales cã, nici nu ar putea şti unde este crucea, ca sã nu mai spun, de cãpãtâiul pãrinţilor.

„O vinit dealul şi ne-o scos morţii din morminte şi când mã uit şi vãd numai oase peste tot, îmi vine sã plâng, cã bietu’ tata nu are hodinã nici acolo”, spune cu lacrimi în ochi unul dintre sătenii a cărui casã este aşezatã la mai puţin de 200 de metri de cimitir.

Din cauzã cã fenomenul s-a produs atât de rapid, „…nici nu am avut timp sã deshumãm morţii şi sã îi mutãm în alt cimitir. Efectiv, nici nu ne-am dat seama când a cãzut coasta dealului şi a dezvelit mormintele, iar acum nimeni nu mai poate sã gãseascã osemintele morţilor, darmite sã îi identifice”, povesteste o femeie, pensionară, căreia nu ii vine nici acum să creadă ce s-a înâmplat.

Cu tristeţe, oamenii şi-au pãrãsit locurile unde s-au nãscut şi unde au copilãrit şi s-au mutat pe „Tricolorii României”, lãsând pe deal oasele înaintaşilor lor, dezgropate de natura nemiloasã.

Emanuel JILINSCHI

lemnariMunca la pădure” este una dintre cele mai grele şi mai dure ocupaţii a celor care trăiesc în zonele înalte ale munţilor Apuseni, respectiv în comunele Albac, Avram Iancu, Bistra,Gârda, Horea, Scărişoara şi Vidra. Timp de şase luni pe an, cât ţine sezonul, moţii care lucrează la exploatarea fondului forestier merg la lucru convinşi că asupra lor veghează spiritul bun al munţilor, dar de asmenea ei cred că de multe ori, acesta, îi pedepseşte pe cei care distrug în mod iresponsabil pădurea. De aceea, de câte ori moare câte un seamăn de al lor, ceilalţi moţi se întreabă „ce o fi făcut mortul, de s-o răzbunat pădurea pe el ?” şi încearcă, pe cât este posibil, să nu distrugă pădurea şi să nu cadă în dizgraţia protectorului acesteia.

„Pădurea dă, dar mai şi cere”

Lemnarii sunt de felul lor oameni credin­cioşi, iar credinţa lor în acest proverb este atât de puternică, încât atunci când merg la muncă se roagă să ajungă seara acasă întregi şi nevătămaţi. De sute de ani, la fel ca străbunicii lor, moţii care lucrează la pădure merg în fiecare dimineaţă de duminică la biserică iar după slujbă, se întâlnesc la cârciuma din sat unde fac recensământul celor care luni dimineaţa vor lua cu asalt pădurile seculare ale Apusenilor. Deşi lemnarii se împart în două categorii profesionale, care sunt diferenţiate de etapele prin care trece lemnul până ajunge scânduri sau bârne, ei se supun aceleiaşi superstiţii care spune că sacrificarea pădurilor cere jertfe.Primii care acţionează asupra lemnului sunt ţapinarii, din rândul cărora se înregistrează şi cel mai mare număr de morţi. Celaltă categorie de lemnari sunt gateriştii, cei care debitează trunchiurile de brazi, transformându-le în scânduri sau grinzi cu ajutorul fierăstraielor circulare sau a gaterelor. De zeci de ani, de când pădurile din munţii Apuseni sunt exploatate intensiv, aproape în fiecare lună, în fiecare comună, moare câte un lemnar iar alţii sunt schilodiţi pe viaţă, în urma accidentelor de muncă.

Colegii lor rămaşi în viaţă susţin că aceştia au murit fiindcă au tăiat brazi în parchete pentru care nu aveau autorizaţie şi au tăiat arbori care erau prea tineri pentru a fi prelucraţi. „S-o răzbunat pădurea pe ei, că acolo Peste Dâmburi, nu aveau ce căuta cu drujba, că nimeni nu le-o dat bon de lemne acolo”, spune Daniel, din Albac, comentând decesul unui coleg, care a murit, după ce un buştean i-a strivit capul. „Sâmbătă eram pe un deal mai încolo de Todor, şi îi auzeam drujba şi i-am zis lui fiu-meu, Sorin, că prea se face jaf la Peste Dâmburi, şi cred că am avut gura spurcată”, mai povesteşte Daniel. Tapinarii se consideră un fel de mineri de suprafaţă, fiindcă ştiu când pleacă de acasă, dar niciodată nu ştiu dacă se mai întorc vii, conştienţi că de obicei cad victime accidentelor profesioniştii, cei care lucrează de ani de zile în meserie. Fiindcă au o muncă grea şi riscantă, ţapinarii au şi venituri mari, în funcţie de dotările de care dispun.

„Când dă moţu cu securea, se cutremură pădurea”

Această zicală este una dintre cele mai vechi din Tara Moţilor şi cu aceasta îşi laudă ţapinarii puterea, atunci când vorbesc despre greutatea muncii lor. Începând cu luna martie şi terminând cu sfârşitul lui noiembrie, în fiecare dimineaţă, în jurul orelor şase, în grupuri de câte trei sau patru oameni, ţapinarii merg la loturile – par­che­tele – de pădure care le-au fost repartizate pentru exploatare de către brigadierii silvici. „Acum zece – cinsprezece ani era mai uşor, că aveam exploatările aproape de sat, dar cu tăierile astea masive, pădurea s-a rărit, şi acum trebuie să mergem peste doi munţi ca să putem tăia”, spune Lucian din Horea, unul dintre cei mai „avuţi” ţapinari din co­mună. După ce ajung la loturile destinate, ţapinarii îşi aleg brazii, le taie tălpile, iar apoi îi doboară la pământ, prăbuşirea arbo­relui fiind însoţită de strigătele de atenţionare a tăietorului. După cum povestesc aceştia, de multe ori, fiindcă au fost neatenţi, mulţi ţapinari împreună cu caii lor, au murit striviţi de greutatea brazilor. „Cei care de o viată trag la pădure o pătesc, că ăia tineri începători îs atenti”, mai spune Lucian. Odată căzut la pământ, arborele este cepuit, adică i se taie ramurile. Trunchii cepuiţi sunt apoi tăiaţi în „bocuri” lungi de patru metri şi sunt traşi cu caii, către drumul cel mai apropiat. Tapinarii mai bătrâni afirmă că primăvara şi toamna, când pământul este umed, cărăuşii trebuie să fie foarte atenţi, fiindcă, „… numa ce îşi scapă calul copita şi să prăvale peste tine, şi ori te omoară, ori îşi rupe vre-un picior”. „Aşa s-o întâmplat cu bărbaţii dintr-o familie din Fericet, când în trei primăveri la rând o murit bătrânu, după aia, fiu-său şi după un an ginere-său, că luau loturi tot aproape de casa lor, dar acolo era terenul tot în pantă”, îşi aminteşte Ioan Petriş, ţapinar din Albac.

„Gateriştii beau în crâşmă ca miniştrii”

Cum ţapinarii se tem de faptul că spiri­tul pădurii se răzbună pe cei care îşi bat joc de ea, la fel şi lemnarii care debitează lemnul cred că acelaşi spirit mai ia câte un suflet de om, „… în schimbul miilor de metri cubi de lemn pe care îi prelucrăm la gater”, îşi confirmă superstiţia unul dintre şefii de echipă de la un gater din comuna Vidra. Fiindcă multe din fierăstraiele circulare sunt impro­vizate, nu au prevăzute sisteme de protec­ţie, cauză din care sunt foarte numeroase cazurile de amputări accidentale ale de­ge­telor mâinii, sau uneori chiar amputări ale membrelor superioare. „Vin cu degetele secţionate total, le cos cioturile, îi bandajez, iar ei a doua zi sunt din nou la gater, unde îşi continuă lucrul în aceleaşi condiţii de nesiguranţă ca şi înainte de accident”, rela­tează unul dintre doctorii din zona. „Când vine vreun gaterist cu degetele tăiate, dar care se mai ţin într-un pic de piele, îl trimit la chirugie plastică la Alba Iulia sau la Cluj Napoca, cu speranţa că specialiştii de acolo reuşesc să îl salveze”, continuă doctorul. În afară de lama circularului, gateriştii se mai tem de „blestemul aşchiei”, blestem care spun ei, loveşte când lucrătorul debitează boc-ul cu numărul 1.000 din cariera lui. În rândul gateriştilor acest al 1.000 – lea boc este considerat un fel de botez al focului, fiindcă, de mai multe ori s-a întâmplat ca unor tineri, după un sezon de lucru să „…le sară aschia în gât sau în piept şi să moară pe loc”, mai spune seful de echipa. Când o scândură se taie la circular din trunchiul de brad, la capătul acesteia rămâne un rest de lemn care nu se desprinde odată cu scândura de boc. În momentul în care lemnul este tras înapoi pentru a fi debitată o nouă scândură, aşchia este agăţată de lamă şi proiectată în curelele de transmisie, care o aruncă în partea superioară a trupului celui care manipulează trunchiul. Gateriştii mai bătrâni spun că „…la întorsul lemnului trebuie să te apleci peste boc şi atunci, chiar dacă sare aşchia, sare peste om”. Tot ei mai amintesc faptul că „…pe vremea IFET-ului nu lucram ca acuma, că pe fiecare curea aveam scut de protecţie, şi pe circulare era un sistem care te obliga să tai aşchia cu securea, dar chiar şi atunci, blestemul îl mai ajungea pe câte unul, că din calea sorţii nu poţi să te fereşti”.

Lemnari fără pensie

Meseria de lemnar nu crează pensionari, ţapinarii şi gateriştii lucrează de obicei la comandă şi fiecare pe cont propriu, fără ca unul dintre ei să aibă vreodată carte de muncă, sau măcar să fie angajaţi cu contract de prestări-servicii. Din acest motiv, şi din cauză că mulţi mor în timpul serviciului, din meseria de lemnar nu se iasă la pensie. „Când ţapinarul simte că nu mai poate să tragă la pădure, se retrage şi creşte vite, mai iasă cu oile la păşune, merge la piaţă cu brânză şi caş şi aşa trăieşte, fără să primească vre-un ban de la Stat”, spune unul dintre primarii din zona.

Mulţi dintre lemnari îşi cheltuiesc o parte bună din venituri pe băutură, acesta fiind şi motivul pentru care patronii bodegilor din zonă prosperă pe zi ce trece. „Cel mai mult mă bucură faptul că au început, mulţi dintre ei, să îşi facă băi cu duş în casă, să îşi cumpere televizoare, frigidere, chiar dacă mai strică bain în cârciumi”, completează primarul. Totuşi, din exploatarea pădurilor, cel mai bine câştigă intermediarii, adică persoanele care cumpără lemnul debitat şI îl vând în pieţele din Timişoara, Craiova şI Bucureşti. Şi chiar dacă pentru banii câştigaţi, lemnarii depun eforturi, uneori demne de anticul Sisif, ei spun că nu şi-ar schimba meseria pentru nimic în lume, fiindcă acolo, în pădure, este viaţa lor şI că nu pot să trăiască fără mirosul răşinii proaspete de brad. Cu toate acestea, dacă până nu demult, moţii spuneau că „se gată omul, dar pădurea, niciodată”, acum lemnarii încep să îşi pună problema că în ritmul acesta, în cîtiva ani, pădurile se vor termina. Iar acum, la întrebarea „Merge treaba?”, gateriştii nu mai răspund şugu­beţi, cu propoziţia  „Cât ne-o lăsa aşchia”, ci spun, cu jumătate de gură „Până o dată, că nu se mai poate aşa, trăbă slăbit ritmul”, poate şi din cauză că în ultimii ani, numărul celor morţi, atât la pădure cât şI la gatere, este din ce în ce mai mare.

Emanuel Jilinschi

Fii la curent cu cele mai noi anunturi negociate.

Urmărește negociat.ro pe Facebook