Tags Posts tagged with "Jilinschi"

Jilinschi

foto: infopensiuni.ro
foto: infopensiuni.ro
foto: infopensiuni.ro

Comuna Vinţu de Jos este una dintre cele mai bogate localităţi în monumente istorice din epoca medievală, din judeţul Alba. Aici există unul dintre cele mai celebre castele din Transilvania, castel în jurul căruia s-au creeat legende care mai de care mai înfricoşătoare şi două biserici a căror vechime se pierde în negura timpului. Toate aceste monumente se deteriorează pe zi ce trece sub acţiunea timpului, fără ca cineva să mişte un deget pentru a le salva.

O şansă pentru biserica reformată din Vurpăr

Situat la mai puţin doi kilometri de centrul comunei Vinţu de Jos, satul Vurpăr deţine o biserică a cărei conservare nu ar solicita sume gigantice şi ce are una dintre cele mai bine păstrate structuri din secolul XIII. Biserica reformată a fost construită imediat după ce în anul 1248, mai mulţi multicolonişti saşi au po pulat Vurpărul (Burgberg – cum era cunoscut în Evul Mediu).

Clădirea prezintă elemente gotice şi ar putea fi catalogată drept una dintre cele mai reprezentative monumente de acest fel din Transilvania. Chiar dacă acoperişul navei şi al altarului nu mai există, pereţii se prezintă într-o formă extrem de bună, iar consolidarea acestora şi refacerea elementelor lipsă nu ar presupune un efort financiar deosebit. Mai mult, biserica ar putea intra fără nici un obstacol într-un eventual traseu l al României medievale.

Biserica are un farmec aparte, fiind una dintre clădirile care încă îşi păstrează demnitatea, chiar dacă multe dintre elementele constiutive lipsesc, iar pictura interioară s-a distrus cu mult timp în urmă. Ceea ce este mai interesant, este faptul că pe una dintre părţile bisericii încă se mai pot vedea resturile unui zid, care se presupune că avea rol de apărare. Prezenţa acestuia poate fi explicată prin prisma faptului că biserica servea şi ca loc de refugiu, în cazul unor eventuale atacuri.

O altă clădire condamnată

Tot aparţinând cultului reformat şi construită la mijlocul secolului al XIII-lea este şi biserica din Vinţu de Jos, biserică situată la mai puţin de 500 de metri de castelul Martinuzzi şi la 1.200 de metri de biserica reformată din satul Vurpăr. Biserica a fost ridicată în preajma anului 1264, când printr-un document, papa Urban al II-lea, aflat la Orvieto, în Italia, menţionează că „… parohia reformată din Vinţu de Jos este donată magistratului Ioanke, arhidiacon de Orăştie”.

Construcţia mai păstrează la ferestrele corului o parte din mulurile gotice, caracteristice perioadei şi o pictură exterioară foarte ştearsă.

Starea bisericii este foarte bună, ca urmare a modificărilor realizate după anul 1564, când a trecut în posesia reformaţilor, după ce o perioadă a aparţinut călugărilor domnicani. Specialiştii spun că suma de care este nevoie aici este nesemnificativă, relativ la valoarea istorică a clădirii, în care se îmbină mai multe stiluri arhitectonice, care evident, aparţin unor epoci diferite.

Din nefericire, pe pereţii interiori, unde în urmă cu sute de ani se  aflau pictaţi sfinţii arhan gheli, acum, pasionaţii de grafitti au desenat capete de morţi şi au scris numele formaţiilor de muzi că la modă şi care acoperă întreaga lor cultură. Mai mult, zidul de piatră care înconjoară biserica „scade” dintr-o zi în alta, sătenii din Vinţu de Jos luând pietre din acesta pentru a le aşeza la fundaţiile caselor.

Un castel dat uitării

Castelul Martinuzii este una dintre cele mai exotice vestigii ale perioadei medievale şi asta datorită istoriei sale care a fost scăldată în sânge, numărul celor ucişi aici fiind imposibil de aflat. Unul dintre guvernatorii Transilvaniei, Gyorgy Martinuzzi a întreprins, în toamna anului 1545, o vizită la castelul din Vinţu de Jos, unde încă din anul 1522 funcţiona o mănăstire franciscană. Plăcut impresionat de mirajul care învăluia clădirea, el a transformat castelul în reşedinţa de vară a acestuia.

Se pare că alegerea guvernatorului a fost destul de nefericită, mai ales că trecerea în nefiinţă a lui Gyorgy Martinuzzi a deschis seria unor crime care şi acum au darul să îi impresioneze pe cei care ascultă legend ţesute în jurul lor. Locuitorii comunei, în majoritate creştini ortodocşi, spun că această clădire a fost ridicată pe locul unui cimitir ortodox, al cărui existentă a fost confirmată de descoperirile făcute în urma unor săpături efectuate în curtea castelului.

Arheologii au găsit aici mai multe sicirie şi pietre funerare care datează de la începutul mileniului. Astfel, datorită legăturii strânse cu istoria Imperiului Habsburgic, Castelul Martinuzzi a devenit unul dintre locurile de pelerinaj al turiştilor maghiari.

Clădirea a rezistat timpurilor până la câţiva ani după 1960, când, datorită nepăsării autorităţilor de atunci, ca urmare a deteriorării acoperişului, apa s-a infiltrat în pereţi, iar structura de rezistentă a pereţilor s-a slăbit, iar aceştia au cedat, prăbuşindu-se. De atunci, nimeni nu a încercat să consolideze sau să refacă celebrul castel, totul fiind acum doar o viitoare ruină.

Dezinteres şi nepăsare

Toate cele trei monumente sunt incluse în listele Ministerului Culturii, chiar dacă cele două biserici aparţin reformaţilor.

Chiar dacă aparţin bisericii reformate, ca şi monumente istorice au o valoare inestimabilă şi este păcat că ele continuă să se deterioreze.

Dacă monumentele astea ar fi în Franţa, ar fi incluse în toate traseele turitice, ar fi îngrijite, reparate şi consolidate.

Bugetul comunei ne este suficient de mare încât să poată înveşti în punerea în valoare a acestora, iar din cauză că nu aparţin do meniului public nu pot fi incluse nici măcar pe un program European„, ne-a declarat unul dintre foştii primari ai comunei.

Istoricii confirmă şi ei valorea acestor monumente, şi probabil că şi specialiştii de la Ministerul Culturii le recunosc, dar, din nefericire, nimeni nu mişca un deget pentru conservarea cel puţin a acestor obiective. Şi din nefericire, istoria din Vinţu de Jos va fi în scurt timp îngropată de nepăsare.

Emanuel JILINSCHI

foto: sansanews.ro
foto: sansanews.ro
foto: sansanews.ro

Un fenomen ireversibil loveşte mediul rural.

Ascuns între dealuri acoperite de livezi şi de fâneţuri, satul Craiva se aflã la baza munţilor Apuseni. Pânã în urmã cu douãzeci şi cinci de ani, era una dintre cele mai bogate localitãţi din zonã. Oamenii harnici şi-au ridicat case frumoase şi gospodãrii cu zeci de animale. Coşmarul locuitorilor de aici a început în anul 1965 când dealul Rãchita a început sã alunece, angrenând pereţii caselor, doborând gardurile şi construcţiile anexe, sub privirile disperate ale gospodarilor din Craiva. Din 1975, primele familii au început sã pãrãseascã satul şi sã se mute într-o zonã, cu cinci kilometri mai jos, unde solul prezenta mai multã stabilitate.

Rând pe rând, crãivenii speriaţi de mişcãrile telurice, s-au mutat în localitatea care a primit numele de Craiva Nouã, loc unde se simt mai în siguranţã.

Cu toate cã la Craiva Nouã ameninţarea nu mai pluteşte în aer, oamenii regretã vechiul sat dintre dealuri, unde „… aveam apã, aveam livezi şi oamenii erau mai buni şi mai uniţi”, dupã cum îşi aminteşte nea Vasile, unul dintre bătrânii satului. „În fiecare an, de cum dã firul ierbii, în fiecare zi urc în satu’ vechi şi câteodatã mã mai opresc pe la bisericã şi mã uit cum sã distruge, cã o rezistat douã sute de ani şi acum nimeni nu mai are grijã de ea”, povesteşte bãtrânul cu lacrimi în ochi.

Într-un peisaj ca o adevãratã gurã de rai, din Craiva au mai rãmas doar ruinele caselor, stâlpii caselor şi biserica ortodoxã, care a rãmas fãrã acoperis. Zilnic, la Craiva, vin zeci de oameni, îşi lucreazã pãmânturile, îşi cosesc curţile, şi îşi aduc aminte cu drag de vremurile în care locuiau în unul dintre cele mai frumoase şi mai bogate sate din Apuseni.

Satele mor fără să poată fi „reanimate”

Lunca – satul în care alunecãrile au scos morţii din morminte, Zãrieş-locul unde dealul Zãrieşului a dãrâmat toate casele, Gârbova de Jos, unde seculara bisericã riscă sã se prãbuşeascã peste gospodãriile oamenilor, sunt trei localitãţi care deschid doar lista localitãţilor distruse de mişcãrile solului, pe teritoriul judeţului Alba.

Specialiştii spun cã în momentul în care oamenii şi-au construit casele în localitãţile amintite, solul era stabil. Prin despãduririle fãcute de aceştia şi prin cantitãtile mari de ploaie cãzute în diverse perioade în ultimii treizeci de ani şi care au alternat cu perioade de secetă, pãmântul a început sã alunece, angrenând tot ceea ce a fost clãdit pe el. Încã o cauzã care a determinat alunecãrile de teren o constituie creşterea nivelului pânzei freatice şi infiltrarea cu apã a straturilor argiloase fapt ce a declanşat destabilizarea solului.

Mai mult, zeci de sate din zona colinarã a judeţului Alba sunt ameninţate, în timp, cu dispariţia, tocmai din cauza alunecãrilor de teren care sunt din ce în ce mai frecvente în ultimii ani. Acesta este şi cazul satului Rãhãu, unde, dupã ce în urmã cu cincisprezece ani, pânza freaticã s-a retras la un nivel destul de adânc, în ultimii cinci ani, datoritã excesului de ape pluviale, aceasta s-a ridicat la o cotã periculoasã care provoacã instabilitatea solului.

Acum, mai multe case din Rãhãu sunt ameninţate de alunecãrile de teren care încep sã se declanşeze. Specialiştii din cadrul instituţiilor implicate spun cã în cazul alunecãrilor masive, intervenţia este practic imposibilã. Din punct de vedere social, singura rezolvare este strãmutarea locuitorilor din zonele ameninţate. Cu toate acestea, fenomenul poate fi prevenit, prin împãdurirea zonelor cu stabilitate redusã.

Plantarea unor copaci ar reţine cantitatea de apã care ar putea determina dezagregarea solului, iar rãdãcinile acestora ar putea împiedica alunecarea pãmântului. Dar din nefericire, prea puţini oameni îşi amintesc de pãdurile care acoperea odinioarã dealurile Transilvaniei şi prea puţini factori responsabili se implicã în acţiunile de împãdurire. Poate cã totuşi, cei care trebuie sã intervinã vor interveni, pânã la urmã, dar s-ar putea ca intervenţia lor sã fie tardivã, iar veşnicia sã se mute de la sat.

Biserica din Iclod asteaptă salvarea

Sătenii din Satul Iclod, din comună Sâncel au ajuns să trăiască zile nefericite. Ei se tem să meargă la biserică, după ce dealul pe care se află aceasta a început să alunece, iar pereţii lăcaşului au crăpat.

Acum enoriaşii şi primarul încearcă să facă rost de bani să intervină, înainte ca biserica să se prăbuşească. Biserica se afla în centrul satului Iclod, de lângă Blaj. Oameni harnici, sătenii au construit-o cu ziduri groase de cărămidă şi au acoperit-o cu ţiglă. Biserica a fost ridicat în anul 1879, pe fundaţia unei alte biserici. Timp de mai bine de o sută de ani de ani oamenii au venit şi s-au rugat aici în fiecare duminică, iar acum se interabă dacă peste câţiva ani vor avea unde să vină să se mai roage.

Biserica a mai fost afectat de alunecări de teren, dar de fiecare dată, s-a intervenit în timp util, iar lăcaşul de cult a reuşit să fie salvat. Chiar dacă s-au turnat pereţi de sprijin de beton, dealul nu s-a stabilizat definitiv.

Ilie Fratila, primarul comunei Sâncel povesteşte că prin 1994 a alunecat terenul prima dată, iar atunci s-a construit primu, zid de beton. Din nefericire, bucuria sătenilor a ţinut doar zece ani, pentru că în anul 2004, pământul a început din nou să alunece şi enoriaşii s-au văzut nevoiţi să construiască alt zid de sprijin. După încă aproape zece ani, iată că secetă de anul trecut a făcut ca planul de alunecare să se reactiveze, iar clopotniţă a început să se
mişte, mărind nivelul riscului de prăbuşire.

Oamenii din sat merg acum cu teamă la biserică, dar se roagă la Dumnezeu să îi ferească să se accidenteze în Casa Domnului. Primăria comunei Sâncel şi consiliul judeţean Alba s-au angajat că vor aloca câte 10.000 de lei pentru stabilizarea terenului iar primarul vrea să intervină chiar la structura bisericii, să o consolideze. Dar până atunci însă, duminică de duminică, oamenii din Iclod vor merge la biserică cu inima strânsă şi cu frică să nu cumva să prăbuşeacă clădirea peste ei.

În satul Lunca alunecările au scos mortii din morminte

De ani de zile, locuitorii satului Lunca, comuna Valea Lungã – Alba, trãiesc clipe de coşmar, în fiecare minut planând asupra lor pericolul de a fi îngropaţi de dealul lângã care şi-au construit gospodãriile. Din primãvara anului 1998, alunecãrile de teren au luat o amploare nebãnuitã, solul saturat de apã, pierzându-şi orice calitate solidã.

Pământul a îngropat case şi livezi

Sãtenii spun cã primele fisuri în deal au apãrut în anul 1974, dar cã nimeni nu le-a acordat importanţã. Fenomenul a continuat cu o vitezã insesizabilã pânã în primãvara 1998, când, în câteva sãptãmâni, dealul lângã care este construitã partea superioarã a satului a coborât, acoperind mai multe livezi si câteva gospodãrii ale sãtenilor.

Autoritãtile judetene, au acţionat rapid si dupã o scurtã perioadă, au sosit şi fondurile de la Guvern, pentru strãmutarea a zece familii, ale cãror case erau ameninţate de valul de pãmânt. Din sumele alocate de Guvern şi din donaţii de la diverse societãţi, fundaţii şi persoane fizice, la aproximativ trei kilometri de zona cu probleme, s-a construit strada „Tricolorii României”, unde şi-au construit case cei care şi-au pãrãsit casele pãrinteşti, expuse sinistrului. Oamenii spun cã su denumit aşa strada, deoarece membrii echipei naţionale de fotbal au donat o sumã consistentã de bani.

Osemintele scoase din morminte s-au împrãstiat pe tot dealul

Alunecãrile de teren au afectat şi cimitirul, aflat, ca în orice sat din Transilvania, pe deal. Solul s-a prãbusit, crucile au fost îngropate, iar osemintele rãposaţilor au fost dezgropate de mişcãrile stratului de pãmânt.

Imaginile de coşmar din cimitirul ortodox din Lunca îngrozesc pe orice om care trece pe acolo. Cranii, femure şi alte oase, aşezate pe pãmântul argilos, între crucile cãzute, îi fac pe sãteni sã renunţe la ideea de a pune o lumânare la cãpãtâiul defuncţilor. Mai ales cã, nici nu ar putea şti unde este crucea, ca sã nu mai spun, de cãpãtâiul pãrinţilor.

„O vinit dealul şi ne-o scos morţii din morminte şi când mã uit şi vãd numai oase peste tot, îmi vine sã plâng, cã bietu’ tata nu are hodinã nici acolo”, spune cu lacrimi în ochi unul dintre sătenii a cărui casã este aşezatã la mai puţin de 200 de metri de cimitir.

Din cauzã cã fenomenul s-a produs atât de rapid, „…nici nu am avut timp sã deshumãm morţii şi sã îi mutãm în alt cimitir. Efectiv, nici nu ne-am dat seama când a cãzut coasta dealului şi a dezvelit mormintele, iar acum nimeni nu mai poate sã gãseascã osemintele morţilor, darmite sã îi identifice”, povesteste o femeie, pensionară, căreia nu ii vine nici acum să creadă ce s-a înâmplat.

Cu tristeţe, oamenii şi-au pãrãsit locurile unde s-au nãscut şi unde au copilãrit şi s-au mutat pe „Tricolorii României”, lãsând pe deal oasele înaintaşilor lor, dezgropate de natura nemiloasã.

Emanuel JILINSCHI

taiud_-_sapaturi_arheologice_-_oct_2012_2Au luptat pentru ţara lor şi asta i-a costat viaţa. Faptele de vitejie realizate sub tricolor sau transformat în capete de acuzare, care i-au aruncat în spatele gratiilor. Sute de generali şi mii de ofiţeri superiori au fost închişi pentru simplul motiv că şi-au servit cu abnegaţie patria. Nu au întrebat nici atunci când li s-a ordonat “Treceţi Prutul” şi nici atunci când, în tranşee fiind, au întors ar me le împotriva aliaţilor lor, soldaţii Axei. Imediat după instalarea comuniştilor la condu cerea României, şi mai cu precădere după arestarea lui Lucreţiu Pătrăşcanu, în 1947, prigoana împotriva celor care au avut curaj ridice armele împotriva soldaţilor sovietici şi a “glorioasei armate roşii” nu a cunoscut limite.

Grăbiţi să repete modelul polonez, comuniştii romani au declanşat o campanie de arestare a militarilor. Ca în cazul majorităţii deţinuţilor politici, prigoana a fost totală, familiile le-au fost ostracizate iar averi le le-au fost confiscate. Printre bunurile luate cu forţa de către comunişti, s-au aflat şi săbiile de ceremonie pe care toţi ofiţerii le-au primit la înaintare în grad. Lista generalilor morţi în Penitenciarul din Aiud te înfiorează. Nu sunt simple nume, sunt bucăţi de istorie, bucăţi schingiuite şi pline de sânge. Destine glorioase, călcate în picioare de către torţionari cu ordin precis de la comandanţii comunişti. Lichidaţi-i!!!

Pentru istoria românilor, următoarele nume nu sunt doar simple nume. Sunt istoria însăşi: Aurel Aldea – 1949, Constantin Anton – 1950, Constantin Antonie – 1952, Emanoel Barzotescu – 1951, Ioan Carlaont – 1952, Constantin Eftimiu – 1950, Nicolae Gheneraru – 1950, Iosif Iacobici – 1952, Gheorghe Koslinschi – 1950, Nicolae Macici – 1950, Gheorghe Macici – 1952, Socrate Mardari – 1954, Gabriel Negrei – 1951 (avea 83 de ani), Constantin Petrovicescu – 1949, Olimpia Stavrat – 1951, Gheorghe Stavrescu – 1951, Ion Sichitiu – 1952, Nicolae Stoenescu – 1951, Ion Topor – 1950, Alexandru Vatamanu – 1951.

O să amintim aici doar trei dintre destinele care s-au frânt, nemeritat, în carceră Aiudului. Unul dintre cei mai devotaţi generali ai cauzei monarhice. Aşa ar putea fi caracterizat generalul Aurel Aldea, a cărui carieră a fost într-atât de spectaculoasă pe cât de dramatic a fost sfârşitul ei în închisoare. Generalul de corp de armată şi-a câştigat notorietatea în 1940, după ultimatumul sovietic, urmat de ocuparea Basarabiei şi a Nordului Bucovinei, când a fost numit şeful delegaţiei pentru reglementarea problemelor produse de agresiune. În august 1944, arestarea mareşalului Antonescu avea să se producă cu o contribuţie importantă a generalului Aldea. Ulterior, la solicitarea regelui, a devenit ministru de Interne, pentru scurt timp însă. La sfârşitul lui august 1945, după ce regele nu a reuşit să demită guvernul Petru Groza, în contextul grevei regale, Aldea a apreciat ca Mihai I nu este în siguranţă, căutând soluţii împreună cu alţi generali. Devenit conducător al Mişcării Naţionale de Rezistenţă (ce cuprindea organizaţii precum „Haiducii lui Avram Iancu”, „Graiul Sângelui” etc.), Aldea a fost arestat pe 27 mai 1946 şi învinuit de „complotare intru distrugerea statului român”, de „răzvrătire”, „insurecţie ar mată”. „N-am căutat decât să servesc patria şi neamul, cum nici azi nu râvnesc. Chiar dacă distrugerea mea fizică ar urma, memoria mea o încredinţez tinerilor de azi, care trebuie să mă reabiliteze”, a spus Aldea în faţa instanţei. Curtea Militară de Casaţie şi Justiţie l-a condamnat la muncă silnică pe viaţă, îmbolnăvindu-se grav în închisoarea Văcăreşti şi murind în 1949 la Aiud.

Generalul Constantin Pantazi s-a născut la 26 august 1888 la Călăraşi, România. A urmat şcoala Militară de Infanterie şi Cavalerie, apoi, şcoala Superioară de Război. A fost Ministru de Război în guvernul Antonescu (perioada precisă 23 ianuarie 1942 – 23 august 1944), anterior fiind comandantul Diviziei 3 Cavalerie, comandantul Diviziei blindate şi subsecretar de Stat al Armatei de uscat. Constantin Pantazi a fost unul din cei mai fideli adepți ai Mareşalului Ion Antonescu. A fost arestat împreuna cu grupul Antonescu şi declarat criminal de război la 23 august 1944. La 17 mai 1946, Tribunalul Poporului având în componenţă exponenţii ignoranţei despre care se ştie ce pregătire aveau, l-a condamnat la moarte, pentru crime de război. Regele Mihai i-a comutat „pedeapsa cu moartea” în „muncă silnică pe viață”, în timp ce mergea spre locul de execuție. Primul ministru Petru Groza și ministrul de Justiție Lucrețiu Pătrășcanu semnează decretul la 1 iunie 1946, și îl înaintează pentru contra-semnare Regelui Mihai I. Cita „mărinimie!”. Încarcerat iniţial la abatorul uman Aiud, a fost transferat la Rîmnicul-Sărat unde a murit orb, celula din subteran neavând fereastră. Diabetul şi scleroza vaselor renale precum şi bătaia cumplită i-au pus punct vieţii la 23 ianuarie 1958.

Generalul Iosif Iacobici a absolvit liceul militar (școala de cadeți de infanterie) din Cașovia (astăzi în Slovacia), liceul militar (școala de cadeți de cavalerie) din Mährisch-Weisskirchen (astăzi Hranicena Morav, Moravia) și Școala Superioară de Război din Viena. În Primul Război Mondial, Iacobici a fost încadrat, cu gradul de căpitan, în marele stat major al armatei austro-ungare, biroul operații. Apoi și-a continuat activitatea la marele cartier general al aceleiași armate. În decembrie 1918 a fost încorporat în armata română cu gradul de locotenent-colonel. A devenit șef de stat major al Brigăzii 56 Munte și subșef al secției organizare din marele stat major. La 18 mai 1946, generalul în regragere Iacobici a fost arestat de Corpul Detectivilor, dar la scurt timp a fost eliberat, absolvit de orice vinovăție. După câteva săptămâni a fost acuzat că militase pentru hitlerism, pentru declanșarea războiului împotriva URSS etc. La 12 august 1948 a fost reținut în arest preventiv, apoi trimis în judecată într-un lot cu alți 16 foști demnitari ai guvernării antonesciene. În 1949, Iacobici a fost condamnat la opt ani de temniță grea. S-a aflat în detenție în penitenciarele Văcărești, Jilava și Aiud. Generalul Iacobici a murit la 11 martie 1952 în închisoarea din Aiud din cauza contractării unui TBC pulmonar și osos.

Generalul Gheorghe Em. Koslinski s-a născut la data de 20 mai 1889 în orașul Galați, fiind fiul cel mai mare al viitorului contraamiral și comandant al Marinei Ro mâ ne, Emanoil Koslinski (1853-1909). În perioada primului război mondial, căpitanul Gheorghe Koslinski îndeplinește funcțiile de comandant al portului Cernavodă, apoi conduce un detașament de infanterie marină cu care acționează în zona Dunării – între Pietroșani și Giurgiu. Este numit apoi ca ofițer cu tragerile indirecte în Statul major al flotei române de operații de sub comanda comandorului Vasile Scodrea (1917- 1918). La data de 31 martie 1938 a fost înaintat la gradul de contraamiral și a fost numit în funcția de comandant al Diviziei de Dunăre. În perioada 17 octombrie 1940 – 27 ianuarie 1941, contraamiralul Gheorghe Em. Koslinski a îndeplinit funcția de subsecretar de stat la Ministerul Apărării Naționale pentru Marină, în guvernele conduse de mareșalul Ion Antonescu.

După preluarea puterii de către comuniști, viceamiralul Koslinski a fost arestat la data de 18 mai 1946 în Sanatoriul Francez, de pe Sos. Jianu (Bd. Aviatorilor) de către o echipă condusă de comisarul Ștefan Bălăceanu din D.G.P. – Corpul Detectivilor. Este eliberat la scurtă vreme. A fost considerat criminal de război, deoarece a făcut parte din guvernele conduse de mareșalul Ion Antonescu. Rearestat în anul 1948 de regimul comunist, a fost condamnat la doi ani închisoare. A murit la data de 30 aprilie 1950, în închisoarea Aiud. Alături de generalii armatei regale romane, mii de oameni, purtători ai singurei vini că nu au fost de acord cu regimul sovietic impus României, au fost schingiuiţi, chinuiţi, batjocoriţi iar în cele din urmă ucişi între zidurile Aiudului. Probabil că nimeni, niciodată, nu va reuşi răscumpărarea durerilor şi chinurilor suferite acolo, dar în mod sigur, Dumnezeu, de acolo sus, din cer, a avut grijă atât de sufletele celor asupriţi, cât mai ales de sufletele negre şi încărcate de ură a asupritorilor. Găsirea săbiilor generalilor, ar însemna un mic, dar semnificativ gest, de reparaţie morală a memoriei celor care şi-au găsit sfârşitul în zarca Aiudului.

După cum a povestit ulterior un general, care a fost coleg de închisoare cu amiralul Koslinski: „… bietul amiral Koslinski, un om blajin și de o sensibilitate aproape feminină, a murit de foame în 1949 în închisoarea din Aiud. Bietul Kossu, cum i se spunea, ajunsese, din cauza imposibilității de a mânca arpacașul ignobil ce ni se servea, într-un hal de slăbiciune groaznică. Cu mari eforturi sufletești, reușise să-și înfrâneze repulsiunea ce avea de a se prezenta în fața medicului și obținuse astfel săptămânal câte o linguriță de sirop tonic.

Bietul Kossu slăbea din ce în ce mai mult și atunci camarazii lui de celulă, revoltați de starea în care ajunsese, au reușit să-l convingă să se ducă la viitoarea vizită medicală complet dezbrăcat, acoperit numai cu un macferlan. Pentru mai multă siguranță, ca lucrurile să se desfășoare așa cum se plănuise, urma să fie însoțit de un camarad, căci altfel Kossu, cu delicatețea să sufletească, ar fi renunțat să execute hotărârea ce se luase. Când, ajuns în fața medicului care, cu nasul în registru, îl întrebă că de obicei ce are, Kossu, încurajat de camaradul său, nu a răspuns nimic, ci și-a dezbrăcat numai macferlanul, rămânând în fața medicului în pielea goală. Și când surprins că nu a primit nici un răspuns, medicul a ridicat ochii din registru și a văzut fantoma ce stătea în fața sa, s-a speriat de halul de slăbiciune în care se afla Kossu și s-a îndurat să-l bage în infirmerie. După zece zile, într-o seară, sărmanul meu camarad și prieten, un om cu un suflet de o distincțiune fără seamă, stând de vorbă cu camarazii săi, s-a lăsat încet pe o parte și a adormit pentru totdeauna pe un pat de scânduri în infirmeria închisorii de la Aiud.”

Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER) împreună cu Muzeul Naţional de Istorie a Transilvaniei din Cluj-Napoca (MNIT), organizează începând cu data de 23 mai 2013 a doua campanie de investigaţii arheologice în interiorul penitenciarului din Aiud. Acţiunea se desfăşoară în colaborare cu Primăria mun. Aiud, Penitenciarul Aiud, Întreprinderea de Metalurgie Prelucrătoare Aiud şi Muzeul de Istorie şi Ştiinţele Naturii din Aiud.

Conform mărturiilor unor contemporani, la penitenciarul din Aiud au fost aduse până în anul 1956 un număr de 12 căruţe cu săbii, care au fost depozitate într-o magazie. În vara anului 1957, opt căruţe pline cu săbii au fost scoase din acea magazie, fiind transportate şi descărcate lângă atelierul de forjă al fabricii din interiorul penitenciarului. Acestea trebuiau să treacă prin nişte operaţiuni tehnice care prevedeau demontarea mânerelor şi gărzilor, debitarea lamelor şi apoi prelucrarea acestora prin forjare în vederea realizării unor produse finite. Bucăţile din lame care nu mai puteau fi folosite erau trimise la topit, iar oţelul obţinut era întrebuinţat la îmbunătăţirea calităţii fontei care se producea la turnătoria fabricii.

În acel timp la forjă lucrau numai deţinuţi cu condamnări politice, iar activitatea se desfăşura într-un singur schimb pe zi. Unul dintre aceştia, profesorul Gheorghe Popescu-Vâlcea (n.1912 – d.1998), originar din com. Copăceni, jud. Vâlcea, a realizat că prin distrugerea acestor săbii, care reprezentau adevărate valori şi simboluri naţionale, comuniştii săvârşeau practic un sacrilegiu. Ca urmare, în înţelegere cu alţi doi deţinuţi de încredere, Savu Popă (n.1928 – d.1999) din Ocna Sibiului şi Gheorghe Martău (n.1922 – d.?) din satul Baltă, jud. Gorj, au plănuit împreună să salveze o parte din aceste săbii, alegându-le pe cele mai deosebite, care posedau diferite inscripţii şi reprezentări heraldice gravate sau reliefate. Astfel au sortat circa 60 de săbii, majoritatea acestora fiind în stare fragmentară, pe care într-o zi din cursul lunii septembrie 1957 le-au îngropat în două şanţuri săpate în interiorul forjei.

Spre sfârşitul anului 1960, înainte de Crăciun, la atelierul de forjă au mai fost aduse încă patru căruţe încărcate cu săbii pentru a fi şi acestea distruse. Dintre cei care participaseră în urmă cu trei ani la prima operaţiune de ascundere, atunci mai lucra la forjă doar Savu Popă. Acesta, împreună cu un alt deţinut politic, Tiberiu Hentea (n.1920 – d.1999), originar din Sibiu, au reuşit să aleagă peste 30 de săbii care li s-au părut lor a fi mai deosebite, pentru ca apoi să le îngroape în apropierea locului unde fuseseră ascunse, în 1957, celelalte săbii.

Aceste arme reprezintă nişte bunuri mobile de patrimoniu care conţin o valoare istorică, simbolică şi artistică de nepreţuit. Încercarea de recuperare a acestora reprezintă o datorie de onoare pentru orice român. Căutarea acestor obiecte de patrimoniu se face pe baza mărturiilor şi a două planuri în desen provenite de la foştii deţinuţi politici care le-au ascuns, în prezent toţi aceştia fiind decedaţi, la care se adaugă şi unele informaţii provenite de la câţiva foşti gardieni ai penitenciarului.

Emanuel Jilinschi

“Satan de-ar socoate că vechiul său vad
Ar fi să se cheme altfel decât iad,
Ar zice, desigur, cu zâmbetu-i crud:
Aici e Aiudul, aici e Aiud!”
Radu Gyr

foto: radiocluj.ro
foto: radiocluj.ro
foto: radiocluj.ro

Turiştii care circulă pe traseul Abrud – Câmpeni rămân şocaţi de culoarea ciudată a râului Abrudelul care curge pe lângă drum. În timpul celor patru anotimpuri, dar mai ales în perioadele secetoase, apele liniştite ale râului sunt tulburate si au o culoare roşiatică, iar la vărsarea în Arieş, apele acestuia primesc o nuanţă nesănătoasă.

Bazinul Bucium – Izbicioara – 2.000 de ani de exploatare

Abrudelul izvorăşte de pe versanţii pe care se află satele comunei Bucium – Izbita şi care, din antichitate se ştie, sunt aşezate pe bogate zăcăminte de minereuri complexe, respectiv aur, argint, cupru şi alte metale neferoase.

Exploatările de aici datează încă din perioada ocupaţiei romane, când pe muntele Cumpăna erau campate o parte din cohortele Legiunii a XIII-a Gemina. Mijloacele rudimentare folosite de romani au fost dezvoltate şi îmbunătăţite în utlimele sute de ani, când pe valea Izbitei funcţionau mai multe şteampuri ale căror instalaţii foloseau ca şi combustibil lemnul.

Bătrânii din zonă spun că aici existau chiar şi unii concesionari străini, care deţineau astfel de şteampuri. În secolul nostru, minereul complex din munţii Buciumului a început să fie exploatat şi în subteran, iar la începutul anilor ’50 comuniştii au lucrat din plin în această zonă, cu utilajele moderne, pentru acea perioadă.

Până în 1960, în bazinul Bucium – Izbicioara au funcţionat mai multe fronturi de lucru, de unde se extrăgeau cantităţi importante de aur şi minereu de cupru.

Galiţa – moartea fierului

Din cauza infiltraţiilor de apă din pereţii subteranelor, în galerii s-au format mici pâraie, care curgeau printre şinele de cale ferată, care au fost instalate în mină. Maria Dura, a fost mecanic de locomotivă în minele de la Izbicioara, şi îşi aminteşte cât de corozivă era galiţa, aşa cum este denumită în termeni populari apa de mină.

Curgea pe şine şi era aşa de tare, că mînca fierul şi se rupee calea şi rămâneam cu locomotiva în mină ore în şir, până se repara„, povesteş te Maria Dura. Din acea perioadă, apele pârâului Izbicioara şi cele ale Abrudelului, în care se vărsa acesta au început să fie poluate cu oxizii de cupru şi de metale neferoase spălate din galerii de apele infiltrate din pânza freatică.

Fără a da prea multe explicaţii, comuniştii au sistat în anul 1960 exploatarea zăcămintelor din zona Bucium – Izbicioara şi au mutat în alte locuri din ţară toate utilajele, inclusiv şteampurile de lemn confiscate de la concesionarii francezi. Din acel moment, galeriile au fost părăsite şi nimeni nu s-a mai interesat de soarta lor. După o perioadă, infiltraţiile din pereţii galeriilor s-au mărit, până au devenit veritabile izvoare, iar debitul de ape poluante a crescut.

Astfel că acum, din minele părăsite se scurg pâraie care transport ape încărcate cu oxizi de fier şi cupru, care în ultimii zeci de ani au distrus complet cursurile de apă. Mai mult, în pârâul Izbicioara şi râul Abrudel s-a distrus toată fauna, iar oamenii îşi păzesc animalele ca nu cumva să bea din otrăvitoarea apă.

Apa ucigaşă a scăpat de sub control

Când iasă din minele părăsite, galiţa este incoloră şi inodoră, la fel ca orice apă normală, singura diferenţă o constituie însă compoziţia chimică. Cercetările au stabilit că galiţa are un plus de cupru, fier şi alte metale neferoase care în contact cu apa formează oxizi cu un nivel ridicat al Ph-ului. În contact cu aerul, compuşii nocivi din galiţă se oxidează, iar apa capătă o culoare roşiatic – maronie, în funcţie de distanţa pe care a parcurs-o de la gura minei.

În perioadele ploioase, apele care conţin galiţa sunt diluate de cantitatea de precipitaţii, iar factorii poluanţi nu mai sunt atât de nocivi, drept pentru care şi tenta roşie se mai diminuează. În perioadele secetoase, cum sunt lunile de vară, cursurile de apă dau impresia că la vale curge vopsea sau nămol. Imagine tristă, la confluenţa Abrudelului cu Arieşul, spectacolul este şocant, când în apele cristaline ale acestuia din urmă intră undele aducătoare de galiţă. Oamenii care locuiesc în satele de pe malurile Abrudelului spun că aici nu mai trăiesc peşti de zeci de ani, şi că apa care curge nu poate fi folosită nici măcar la spălatul rufelor.

În ultimii ani, Agenţia pentru Protecţia Mediului a trimis mai multe avertizări Agenţiei pentru închiderea Minelor din Ministerul Industriilor, în speranţa că problema apelor de mină din bazinul Bucium – Izbicioara va fi rezolvată. Din nefericire, oficialităţile de le Bucureşti nu au luat nici o măsură, iar galiţa continuă să afecteze cursurile de apă cu care intră în contact. Atât autorităţile locale, cât şi oamenii care locuiesc pe Valea Izbicioarei trăiesc cu speranţa că într-o zi galiţa va înceta să mai polueze cursurile de apă din zona lor şi viaţa lor va reveni la normal.

Emanuel Jilinschi

foto: turculturalbrasov.ro
foto: turculturalbrasov.ro
foto: turculturalbrasov.ro

În fiecare an, la începutul primãverii, ciobanii din munţii Sebeşului coboarã la câmpie cu turmele cu oi, strãbãtând sute de kilometri. Ajutaţi de patru sau cinci câini, ciobanii îşi duc oile la pãşune în zona Câmpiei de Vest, unde stau pânã toamna, când, în jurul datei de 1 octombrie, ei se întorc acasã, în munţii lor dragi.

Pe Ilie Turcu, l-am întâlnit pe DN 1, însoţind, printre autocamioane grele şi autoturisme rapide, împreunã cu ajutorul lui, turma de 200 de mioare. „Oile le-am moştenit de la tata, şi aşa, în timp, le-am înmulţit, cã din moşi- strãmoşi, asta e ocupaţia noastrã. Chiar dacã suntem jumãtate de an pe drumuri, departe de casã, între strãini, nu putem renunţa la oiţele noastre„, spune Turcu, aprinzându-şi un Carpaţi fãrã filtru.

Viaţa lor rusticã nu îi fereşte pe oieri de cutumele vieţii civilizate. Astfel, de fiecare datã când merg, sau se întorc de la pãşune, „…cu toate cã legea ne protejeazã şi noi încercãm sã ferim cât putem carosabilul, oile ne sunt lovite de camioane şi nu ne despãgubeşte nimeni. Aşa cã, pe lângã cã lupii ne rãpesc o grãmadã de oiţe, ne mai trezim cã ni le omoarã şoferii„, se plânge Ilie Turcu.

Încet, încet, ciobanii, în fruntea turmelor lor parcurg zilnic câte 12 – 13 kilometri. „Viteza turmei îi egalã cu aceea a celor mai încete oi din turmã, cã se mai întâmplã uneori sã îşi scrânteascã vreun picior şi atunci trebuie sã le urcãm pe mãgar„, mai spune Turcu, arãtându-ne un mieluţ al cãrui cap de abia se vedea dintr-o desagã aşezatã pe spatele unuia dintre cei doi mãgari.

Seara, într-o poieniţã de pe marginea drumului, asezaţi în jurul unui foc deasupra cãruia fierbe apa pregãtitã pentru mãmãligã cu brânzã, ciobanii povestesc celor care ascultã pãţaniile lor din timpul iernii. Cele mai multe sunt întâmplãri legate de peregrinãrile lor pe muntele Auşel, sau Sureanu, sau pe Vârfu’ lu’Pãtru, munţi pe care aceştia i-au strãbãtut de zeci de ori cu piciorul.

Când era trecut de Sfântu’ Ion, eram numa’ eu cu tata şi cu un frate pe Sureanu şi or simţit câinii cã vin lupii. Am avut noroc cã am avut nişte benzinã la noi, şi am dat foc la mai multe vreascuri, şi s-or învârtit sãlbãticiunile dracului vreo douã ore pe lângã noi, da’ o fost bine cã so luminat de zîuã si or plecat lupii. Da’ sã vedeţi numa, blestemãţie, cã nu or plecat bine, cã o vinit ursu’ şi deabia or reuşit câinii nostrii, cã avem câini destoinici, de l-or alungat. Cã atuncea o zîs tata sã mutãm stâna, numa’ cã n-am putut cã era zãpada pânã la brâu„, povesteste Ioan Moga, cioban din Jina.

Dupã ce „se crapã de ziuã”, ciobanii, în fruntea turmelor pornesc mai departe cãtre locul de pãşunat, atenţi la oile lor, şi încercând sã evite pe cât este posibil şoselele, dar şi terenurile arate. „Cã am auzit de unu’, din Sugag, la care nişte oameni i-au crãpat capu’ cu toporu, cã o intrat cu oile la ãla în vie„, mai spune Turcu.

Zi de zi, şase luni pe an, ciobanii stau departe de casã, „…dar asta e viaţa noastrã şi ne place, şi chiar cã nu am schimba-o pentru nimic în lume„, spun într-un glas ciobanii, chiar dacã viata lor este, aşa cum am descris-o dificilã şi plinã de riscuri.

Emanuel Jilinschi

Fii la curent cu cele mai noi anunturi negociate.

Urmărește negociat.ro pe Facebook