Comuniştii au ucis stelele la Aiud. O echipă de arheologi caută săbiile...

Comuniştii au ucis stelele la Aiud. O echipă de arheologi caută săbiile generalilor în penitenciarul Aiud

taiud_-_sapaturi_arheologice_-_oct_2012_2Au luptat pentru ţara lor şi asta i-a costat viaţa. Faptele de vitejie realizate sub tricolor sau transformat în capete de acuzare, care i-au aruncat în spatele gratiilor. Sute de generali şi mii de ofiţeri superiori au fost închişi pentru simplul motiv că şi-au servit cu abnegaţie patria. Nu au întrebat nici atunci când li s-a ordonat “Treceţi Prutul” şi nici atunci când, în tranşee fiind, au întors ar me le împotriva aliaţilor lor, soldaţii Axei. Imediat după instalarea comuniştilor la condu cerea României, şi mai cu precădere după arestarea lui Lucreţiu Pătrăşcanu, în 1947, prigoana împotriva celor care au avut curaj ridice armele împotriva soldaţilor sovietici şi a “glorioasei armate roşii” nu a cunoscut limite.

Grăbiţi să repete modelul polonez, comuniştii romani au declanşat o campanie de arestare a militarilor. Ca în cazul majorităţii deţinuţilor politici, prigoana a fost totală, familiile le-au fost ostracizate iar averi le le-au fost confiscate. Printre bunurile luate cu forţa de către comunişti, s-au aflat şi săbiile de ceremonie pe care toţi ofiţerii le-au primit la înaintare în grad. Lista generalilor morţi în Penitenciarul din Aiud te înfiorează. Nu sunt simple nume, sunt bucăţi de istorie, bucăţi schingiuite şi pline de sânge. Destine glorioase, călcate în picioare de către torţionari cu ordin precis de la comandanţii comunişti. Lichidaţi-i!!!

Pentru istoria românilor, următoarele nume nu sunt doar simple nume. Sunt istoria însăşi: Aurel Aldea – 1949, Constantin Anton – 1950, Constantin Antonie – 1952, Emanoel Barzotescu – 1951, Ioan Carlaont – 1952, Constantin Eftimiu – 1950, Nicolae Gheneraru – 1950, Iosif Iacobici – 1952, Gheorghe Koslinschi – 1950, Nicolae Macici – 1950, Gheorghe Macici – 1952, Socrate Mardari – 1954, Gabriel Negrei – 1951 (avea 83 de ani), Constantin Petrovicescu – 1949, Olimpia Stavrat – 1951, Gheorghe Stavrescu – 1951, Ion Sichitiu – 1952, Nicolae Stoenescu – 1951, Ion Topor – 1950, Alexandru Vatamanu – 1951.

O să amintim aici doar trei dintre destinele care s-au frânt, nemeritat, în carceră Aiudului. Unul dintre cei mai devotaţi generali ai cauzei monarhice. Aşa ar putea fi caracterizat generalul Aurel Aldea, a cărui carieră a fost într-atât de spectaculoasă pe cât de dramatic a fost sfârşitul ei în închisoare. Generalul de corp de armată şi-a câştigat notorietatea în 1940, după ultimatumul sovietic, urmat de ocuparea Basarabiei şi a Nordului Bucovinei, când a fost numit şeful delegaţiei pentru reglementarea problemelor produse de agresiune. În august 1944, arestarea mareşalului Antonescu avea să se producă cu o contribuţie importantă a generalului Aldea. Ulterior, la solicitarea regelui, a devenit ministru de Interne, pentru scurt timp însă. La sfârşitul lui august 1945, după ce regele nu a reuşit să demită guvernul Petru Groza, în contextul grevei regale, Aldea a apreciat ca Mihai I nu este în siguranţă, căutând soluţii împreună cu alţi generali. Devenit conducător al Mişcării Naţionale de Rezistenţă (ce cuprindea organizaţii precum „Haiducii lui Avram Iancu”, „Graiul Sângelui” etc.), Aldea a fost arestat pe 27 mai 1946 şi învinuit de „complotare intru distrugerea statului român”, de „răzvrătire”, „insurecţie ar mată”. „N-am căutat decât să servesc patria şi neamul, cum nici azi nu râvnesc. Chiar dacă distrugerea mea fizică ar urma, memoria mea o încredinţez tinerilor de azi, care trebuie să mă reabiliteze”, a spus Aldea în faţa instanţei. Curtea Militară de Casaţie şi Justiţie l-a condamnat la muncă silnică pe viaţă, îmbolnăvindu-se grav în închisoarea Văcăreşti şi murind în 1949 la Aiud.

Generalul Constantin Pantazi s-a născut la 26 august 1888 la Călăraşi, România. A urmat şcoala Militară de Infanterie şi Cavalerie, apoi, şcoala Superioară de Război. A fost Ministru de Război în guvernul Antonescu (perioada precisă 23 ianuarie 1942 – 23 august 1944), anterior fiind comandantul Diviziei 3 Cavalerie, comandantul Diviziei blindate şi subsecretar de Stat al Armatei de uscat. Constantin Pantazi a fost unul din cei mai fideli adepți ai Mareşalului Ion Antonescu. A fost arestat împreuna cu grupul Antonescu şi declarat criminal de război la 23 august 1944. La 17 mai 1946, Tribunalul Poporului având în componenţă exponenţii ignoranţei despre care se ştie ce pregătire aveau, l-a condamnat la moarte, pentru crime de război. Regele Mihai i-a comutat „pedeapsa cu moartea” în „muncă silnică pe viață”, în timp ce mergea spre locul de execuție. Primul ministru Petru Groza și ministrul de Justiție Lucrețiu Pătrășcanu semnează decretul la 1 iunie 1946, și îl înaintează pentru contra-semnare Regelui Mihai I. Cita „mărinimie!”. Încarcerat iniţial la abatorul uman Aiud, a fost transferat la Rîmnicul-Sărat unde a murit orb, celula din subteran neavând fereastră. Diabetul şi scleroza vaselor renale precum şi bătaia cumplită i-au pus punct vieţii la 23 ianuarie 1958.

Generalul Iosif Iacobici a absolvit liceul militar (școala de cadeți de infanterie) din Cașovia (astăzi în Slovacia), liceul militar (școala de cadeți de cavalerie) din Mährisch-Weisskirchen (astăzi Hranicena Morav, Moravia) și Școala Superioară de Război din Viena. În Primul Război Mondial, Iacobici a fost încadrat, cu gradul de căpitan, în marele stat major al armatei austro-ungare, biroul operații. Apoi și-a continuat activitatea la marele cartier general al aceleiași armate. În decembrie 1918 a fost încorporat în armata română cu gradul de locotenent-colonel. A devenit șef de stat major al Brigăzii 56 Munte și subșef al secției organizare din marele stat major. La 18 mai 1946, generalul în regragere Iacobici a fost arestat de Corpul Detectivilor, dar la scurt timp a fost eliberat, absolvit de orice vinovăție. După câteva săptămâni a fost acuzat că militase pentru hitlerism, pentru declanșarea războiului împotriva URSS etc. La 12 august 1948 a fost reținut în arest preventiv, apoi trimis în judecată într-un lot cu alți 16 foști demnitari ai guvernării antonesciene. În 1949, Iacobici a fost condamnat la opt ani de temniță grea. S-a aflat în detenție în penitenciarele Văcărești, Jilava și Aiud. Generalul Iacobici a murit la 11 martie 1952 în închisoarea din Aiud din cauza contractării unui TBC pulmonar și osos.

Generalul Gheorghe Em. Koslinski s-a născut la data de 20 mai 1889 în orașul Galați, fiind fiul cel mai mare al viitorului contraamiral și comandant al Marinei Ro mâ ne, Emanoil Koslinski (1853-1909). În perioada primului război mondial, căpitanul Gheorghe Koslinski îndeplinește funcțiile de comandant al portului Cernavodă, apoi conduce un detașament de infanterie marină cu care acționează în zona Dunării – între Pietroșani și Giurgiu. Este numit apoi ca ofițer cu tragerile indirecte în Statul major al flotei române de operații de sub comanda comandorului Vasile Scodrea (1917- 1918). La data de 31 martie 1938 a fost înaintat la gradul de contraamiral și a fost numit în funcția de comandant al Diviziei de Dunăre. În perioada 17 octombrie 1940 – 27 ianuarie 1941, contraamiralul Gheorghe Em. Koslinski a îndeplinit funcția de subsecretar de stat la Ministerul Apărării Naționale pentru Marină, în guvernele conduse de mareșalul Ion Antonescu.

După preluarea puterii de către comuniști, viceamiralul Koslinski a fost arestat la data de 18 mai 1946 în Sanatoriul Francez, de pe Sos. Jianu (Bd. Aviatorilor) de către o echipă condusă de comisarul Ștefan Bălăceanu din D.G.P. – Corpul Detectivilor. Este eliberat la scurtă vreme. A fost considerat criminal de război, deoarece a făcut parte din guvernele conduse de mareșalul Ion Antonescu. Rearestat în anul 1948 de regimul comunist, a fost condamnat la doi ani închisoare. A murit la data de 30 aprilie 1950, în închisoarea Aiud. Alături de generalii armatei regale romane, mii de oameni, purtători ai singurei vini că nu au fost de acord cu regimul sovietic impus României, au fost schingiuiţi, chinuiţi, batjocoriţi iar în cele din urmă ucişi între zidurile Aiudului. Probabil că nimeni, niciodată, nu va reuşi răscumpărarea durerilor şi chinurilor suferite acolo, dar în mod sigur, Dumnezeu, de acolo sus, din cer, a avut grijă atât de sufletele celor asupriţi, cât mai ales de sufletele negre şi încărcate de ură a asupritorilor. Găsirea săbiilor generalilor, ar însemna un mic, dar semnificativ gest, de reparaţie morală a memoriei celor care şi-au găsit sfârşitul în zarca Aiudului.

După cum a povestit ulterior un general, care a fost coleg de închisoare cu amiralul Koslinski: „… bietul amiral Koslinski, un om blajin și de o sensibilitate aproape feminină, a murit de foame în 1949 în închisoarea din Aiud. Bietul Kossu, cum i se spunea, ajunsese, din cauza imposibilității de a mânca arpacașul ignobil ce ni se servea, într-un hal de slăbiciune groaznică. Cu mari eforturi sufletești, reușise să-și înfrâneze repulsiunea ce avea de a se prezenta în fața medicului și obținuse astfel săptămânal câte o linguriță de sirop tonic.

Bietul Kossu slăbea din ce în ce mai mult și atunci camarazii lui de celulă, revoltați de starea în care ajunsese, au reușit să-l convingă să se ducă la viitoarea vizită medicală complet dezbrăcat, acoperit numai cu un macferlan. Pentru mai multă siguranță, ca lucrurile să se desfășoare așa cum se plănuise, urma să fie însoțit de un camarad, căci altfel Kossu, cu delicatețea să sufletească, ar fi renunțat să execute hotărârea ce se luase. Când, ajuns în fața medicului care, cu nasul în registru, îl întrebă că de obicei ce are, Kossu, încurajat de camaradul său, nu a răspuns nimic, ci și-a dezbrăcat numai macferlanul, rămânând în fața medicului în pielea goală. Și când surprins că nu a primit nici un răspuns, medicul a ridicat ochii din registru și a văzut fantoma ce stătea în fața sa, s-a speriat de halul de slăbiciune în care se afla Kossu și s-a îndurat să-l bage în infirmerie. După zece zile, într-o seară, sărmanul meu camarad și prieten, un om cu un suflet de o distincțiune fără seamă, stând de vorbă cu camarazii săi, s-a lăsat încet pe o parte și a adormit pentru totdeauna pe un pat de scânduri în infirmeria închisorii de la Aiud.”

Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER) împreună cu Muzeul Naţional de Istorie a Transilvaniei din Cluj-Napoca (MNIT), organizează începând cu data de 23 mai 2013 a doua campanie de investigaţii arheologice în interiorul penitenciarului din Aiud. Acţiunea se desfăşoară în colaborare cu Primăria mun. Aiud, Penitenciarul Aiud, Întreprinderea de Metalurgie Prelucrătoare Aiud şi Muzeul de Istorie şi Ştiinţele Naturii din Aiud.

Conform mărturiilor unor contemporani, la penitenciarul din Aiud au fost aduse până în anul 1956 un număr de 12 căruţe cu săbii, care au fost depozitate într-o magazie. În vara anului 1957, opt căruţe pline cu săbii au fost scoase din acea magazie, fiind transportate şi descărcate lângă atelierul de forjă al fabricii din interiorul penitenciarului. Acestea trebuiau să treacă prin nişte operaţiuni tehnice care prevedeau demontarea mânerelor şi gărzilor, debitarea lamelor şi apoi prelucrarea acestora prin forjare în vederea realizării unor produse finite. Bucăţile din lame care nu mai puteau fi folosite erau trimise la topit, iar oţelul obţinut era întrebuinţat la îmbunătăţirea calităţii fontei care se producea la turnătoria fabricii.

În acel timp la forjă lucrau numai deţinuţi cu condamnări politice, iar activitatea se desfăşura într-un singur schimb pe zi. Unul dintre aceştia, profesorul Gheorghe Popescu-Vâlcea (n.1912 – d.1998), originar din com. Copăceni, jud. Vâlcea, a realizat că prin distrugerea acestor săbii, care reprezentau adevărate valori şi simboluri naţionale, comuniştii săvârşeau practic un sacrilegiu. Ca urmare, în înţelegere cu alţi doi deţinuţi de încredere, Savu Popă (n.1928 – d.1999) din Ocna Sibiului şi Gheorghe Martău (n.1922 – d.?) din satul Baltă, jud. Gorj, au plănuit împreună să salveze o parte din aceste săbii, alegându-le pe cele mai deosebite, care posedau diferite inscripţii şi reprezentări heraldice gravate sau reliefate. Astfel au sortat circa 60 de săbii, majoritatea acestora fiind în stare fragmentară, pe care într-o zi din cursul lunii septembrie 1957 le-au îngropat în două şanţuri săpate în interiorul forjei.

Spre sfârşitul anului 1960, înainte de Crăciun, la atelierul de forjă au mai fost aduse încă patru căruţe încărcate cu săbii pentru a fi şi acestea distruse. Dintre cei care participaseră în urmă cu trei ani la prima operaţiune de ascundere, atunci mai lucra la forjă doar Savu Popă. Acesta, împreună cu un alt deţinut politic, Tiberiu Hentea (n.1920 – d.1999), originar din Sibiu, au reuşit să aleagă peste 30 de săbii care li s-au părut lor a fi mai deosebite, pentru ca apoi să le îngroape în apropierea locului unde fuseseră ascunse, în 1957, celelalte săbii.

Aceste arme reprezintă nişte bunuri mobile de patrimoniu care conţin o valoare istorică, simbolică şi artistică de nepreţuit. Încercarea de recuperare a acestora reprezintă o datorie de onoare pentru orice român. Căutarea acestor obiecte de patrimoniu se face pe baza mărturiilor şi a două planuri în desen provenite de la foştii deţinuţi politici care le-au ascuns, în prezent toţi aceştia fiind decedaţi, la care se adaugă şi unele informaţii provenite de la câţiva foşti gardieni ai penitenciarului.

Emanuel Jilinschi

“Satan de-ar socoate că vechiul său vad
Ar fi să se cheme altfel decât iad,
Ar zice, desigur, cu zâmbetu-i crud:
Aici e Aiudul, aici e Aiud!”
Radu Gyr

Comentarii

Comentarii

Fara Comentarii

Lasa un raspuns