Câteva ore la Pompei…via Roşia Montană

Câteva ore la Pompei…via Roşia Montană

Se întâmplă câteodată ca Istoria să ne ia prin surprindere şi brusc să ne scoată din banalul vieţii cotidiene, invadându-ne fiinţa şi trezind în noi amintiri parcă din lumi de mult apuse.
Chiar Istoria Antică, mult depărtată în timp de zilele noastre poate prezenta multe astfel de aspecte. Cum altfel, aş putea alătura anticul Pompei, oraşul distrus ultima oară de fenomenala erupţie a vulcanului Vezuviu din anul 79 d.Chr., de un obscur pagus, o comună extinsă din Carpaţii Occidentali ai României, cunoscută sub stăpânirea romană a Daciei cu numele de Alburnus Maior?
Astfel de gânduri mă cuprindeau când într-o scurtă excursie prin Italia, ajunsesem să păşesc pe Via dell’ Abbondanza, artera principală a străvechiului Pompei. Veneam de la Roma şi eram oarecum copleşit de mult prea multele minuni ale Cetăţii Eterne, încă incomplet digerate, dar apariţia Vezuviului cu o cunună de nori în jurul craterului m-a readus cu picioarele pe pământ, faţă de măreţia naturii negăsind termen de comparaţie decât poate în grandoarea Colloseum-ului… Era o dimineaţă frumoasă de toamnă timpurie, la poalele Vezuviului, undeva în sudul Italiei.
Oraşul Pompei (Colonia Cornelia Veneria Pompeianorum),perlă a înfloritoarei Campanii Antice, a fost complet distrus şi îngropat, alături de multe alte localităţi antice din apropiere, de erupţia vulcanului Vezuviu (de la 10 km. distanţă) din 24 august a anului 79 d. Chr., în timpul domniei împăratului Titus, fiul lui Vespasianus şi al II-lea dintre Flavieni Titus deşi cu o domnie scurtă de numai doi ani, a fost un împărat important al Romei, finalizând Colloseum-ului, început de tatăl său şi limitând efectele dezastrului din Campania, urgent şi eficace. Un martor ocular al teribilului eveniment a fost Plinius cel Bătrân, renumit savant şi geograf roman, care-n acel moment era şi comandantul flotei romane, ancorată în golful Napoli. Împins de curiozitate dar şi din datoria de a salva câţi mai mulţi dintre oamenii de pe plajă, marele geograf s-a apropiat prea mult de vulcanul în plină activitate şi a murit prin asfixiere. Nepotul său, Plinius cel Tânăr, ne-a lăsat o descriere a tragediei în corespondenţa sa, iar aceste prime observaţii completate cu minuţioase studii de geologie şi vulcanologie contemporane, au creat conceptul de erupţii pliniene, atribuit erupţiilor de intensitatea şi amploarea celei pompeiene, cea mai mare erupţie europeană cunoscută până-n prezent. Din acel moment şi până-n sec. XVIII, Pompeiul antic a zăcut sub un strat gros de cenuşă vulcanică, conservând pentru posteritate momentul dezastrului. Cercetarea arheologică a localităţilor calamitate a început în sec. XVIII, este continuată şi-n prezent, aducându-ne la cunoştinţă splendoarea şi decadenţa lumii romane din sec. I.
Privindu-i ruinele modeste sub soarele încă puternic al Italiei sudice, lesne ne putem închipui splendoarea domus-urilor romane, a grădinilor şi parcurilor şi fastuoasele spectacole publice din anticul orăşel. Lumea plină de culoare şi extravaganţă a plantelor şi arborilor mediteraneeni atent şi riguros ordonată de om pentru a nu stânjeni strălucirea marmorei şi puritatea calcarului în care vechii meşteri ridicaseră colonia. Continuând exerciţiul imaginative am remarca mulţimea oamenilor, precum: fermierii ce-şi aduceau mărfurile în urbe, agricultorii şi negustorii, legionarii şi viguroşii gladiatori, pescarii şi marinarii (căci pe vremea aceea Pompeiul era port), sclavii, funcţionarii şi aristocraţia trufaşă, care ţinea să se deosebească de multicolora plebe prin albeaţa imaculată a togii. Frumuseţea şi opulenţa matroanelor romane, vioiciunea şi gingăşia fecioarelor şi a vestalelor, robusteţea şi mândria femeilor din popor ar înviora şi mai mult acea mulţime fremătătoare ce trebăluia pe străzile şi-n pieţele oraşului precum albinele în stup. Vile impozante, basilici instituţionale, temple, viaducte, terme dar şi insulae ( clădiri etajate ce adăposteau lucrătorii oraşului), forumul, amfiteatre, teatre, hipodromul, şi peste tot drumuri pietruite şi statui multicolore, toate acestea şi multe altele completau imaginea străvechii urbe.
Dovezile scrise( tăbliţele cerate, graffiti, desene şi epigrafele) dar şi dovezile arheologice precum statuile, frescele sau ruinele vilelor şi clădirilor ne ajută să refacem în minte imaginea vieţii romane din acel început de prim mileniu al erei noastre. A trebuit însă ca o catastrofă naturală devastatoare să se petreacă aici, pentru ca toată această lume să ni se deschidă…
În cele câteva ore petrecute la Pompei n-am putut vedea prea multe lucruri: interiorul unei vilae romane piaţa Forum-ului, cazarma gladiatorilor, amfiteatrul, ruinele insulelor( toate prevăzute la parter cu cârciumi(caupona), cantine sau taverne (tabernae) şi nu în ultimul rând, unul dintre multele bordeluri (lupanar). Dar tot plimbându-ne pe drumurile romane n-am putut să nu fiu impresionat de perfecţiunea lor. În marea lor majoritate sunt impecabile. Dale mari de granit perfect îmbinate le acoperă suprafaţa, borduri albe de calcar le mărginesc pentru a demarca trotuarele largi şi ele pavate.
Rigole lungi pentru scurgerea apei pluviale şi înclinarea drumului în curbe din aceleaşi raţiuni, urme uşor adâncite pentru roţile carelor, blocuri de piatră fasonate pe marginea drumului pentru încălecat (şeile romanilor nu aveau scări), găuri pentru fixat hăţurile, blocuri de piatră pentru traversare a pietonilor în apropierea intersecţiilor, din loc în loc la intervale regulate, cişmele cu apă potabilă ce curgea din conducte de plumb ş.a.m.d.
Această perfecţiune dusă până la detaliu m-a dus cu gândul la adevărata măsură a valorilor lumii romane. Toată gloria şi măreţia Romei Antice se baza ca şi aici în Pompei pe o perfecţiune constructiv-arhitecturală rar întâlnită, rod al îmbinării fericite dintre tradiţia seculară italică cu valorile şi mai vechi ale Greciei antice. Fiecare piatră din imensul edificiu acum dezgolit şi dezolant îşi avea rostul şi locul ei şi de aceea era de neînlocuit. M-a cuprins astfel acea mulţumire şi încredere pe care ‚ţi-o dă lucrul bine făcut iar plimbarea prin Pompei a devenit o plăcere.
Acelaşi sentiment de încredere m-a încercat acum câţiva ani străbătând galeriile romane din Roşia Montană, în alt timp Alburnus Maior, adică principala exploatare arginto-auriferă din Dacia romană. Fie că vizitam vechea galerie din curtea Exploatării Miniere din Orlea, fie intram în numeroasele guri de mină de la poalele Pietrei Corbului sau mai nou în Galeria Cătălina-Monuleşti, ori la poalele Cetăţii, la Găuri, în Cârnic, Cârnicel, Văidoaia sau Orlea, observasem aceiaşi perfecţiune dusă până la amănunt, aceiaşi prevedere şi utilizare la maximum a materialului litic existent, aceiaşi grijă şi responsabilitate în muncă a meşterilor pietrari mineri ca şi a constructorilor de drumuri romane din Pompei.
Se vede treabă că meşterii antici făceau parte din aceiaşi clasă de profesionişti formată de Roma antică într-un mileniu de existenţă, deşi fizic erau despărţiţi de timp şi spaţiu. Spre deosebire de Pompei care printr-o discontinuitate istorică a avut şansa de a-şi conserva comorile istorice, Alburnus Maior printr-o vieţuire continuă a reuşit să păstreze din acele vremuri doar câteva tăbliţe cerate bine ascunse în străfundurile pământului. Dar după constatarea marelui arheolog Vasile Pârvan, aceste triptice ne spun mult mai multe despre viaţa oamenilor din acele vremuri decât sute de înscrisuri din oraşele romane. Căci şi-n Pompei s-au găsit zeci de tăbliţe cerate, sute de graffiti şi alte multe scrieri care zugrăvesc viaţa şi întâmplările oraşului, mult diferite de viaţa rurală dintr-un centru minier.
Pompeiul antic era un oraş de 20000 de locuitori din Campania romană. Construit cu grijă de către osci etrusci, samniţi şi latini, oraşul cunoaşte o dezvoltare puternică în timpul Imperiului.
Situat la poalele Vezuviului beneficia de 3-4 recolte pe an datorită fecundităţii solului bine nitrat de cenuşa vulcanică. Situaţia portuară îi aducea beneficii importante precum şi comerţul care era înfloritor. Singurele neplăceri ale locuitorilor erau cutremurele care din când în când le dărâmau vilele, dar în rest trăiau cu aceiaşi dezinvoltură şi nonşalanţă găsită şi astăzi la napoletani, nici ei nefiind situaţi faţă de Vezuviu la o distanţă tocmai rezonabilă. Erupţia din anul 79 i-a luat pe pompeieni complet nepregătiţi.
Alburnus Maior era cunoscut în antichitate ca un grup important de sate şi cătune ale minerilor aurari( mulţi colonişti-peregrini), care cuprindea după unii autori cam tot 20000 de oameni. Primele izvoare scrise despre Alburnus Maior le avem din anul 131 d. Chr., deci la 50 de ani după erupţia Vezuviului, dar nu este exclus ca localitatea să fi existat sub această denumire încă de la cucerirea romană sau chiar mult mai înainte de războaiele dacice. Viaţa în comunitatea minieră şi-a urmat cursul de-a lungul secolelor fără întrerupere, motorul acestei continuităţi fiind prezenţa masivă a argintului şi aurului la suprafaţa şi-n subsolul localităţii. Ca şi-n Pompei primele preocupări arheologice faţă de sit-ul de la Roşia Montană au apărut în sec. XVIII prin descoperirea celor 25 de tăbliţe cerate în fostele galerii romane. Dacă lumea antică a străvechiului Pompei este astăzi vizibilă de către oricine, la suprafaţă, lumea antică a Roşiei Montane este doar parţial vizibilă, mare parte din ea fiind subterană şi încă ascunsă curiozităţii noastre.
Vizita în Pompei se terminase, deşi soarele rotund încă strălucea pe cer. Ziua era încă lungă şi tot atunci urma să vedem şi insula Capri, unde dintr-o vilă superbă cocoţată pe o stâncă deasupra mării, un alt împărat roman, Tiberius, condusese întreg Imperiul în ultimii lui zece ani de viaţă. Pornirăm deci spre apele azurii al Mării Mediterane, marea ce desparte două sau chiar trei continente şi pe care aceşti “temerari’’ romani o numiseră mare nostrum, după ce-i cuceriseră toate insulele şi ţărmurile.

Marius Szekely, istoric, originar din Roşia Montană

Comentarii

Comentarii

Fara Comentarii

Lasa un raspuns