hitfm

ASCULTA RADIO ORION PE HITFM.RO

Astăzi îi prăznuim pe Sfinţii Trei Ierarhi Vasile, Grigorie şi Ioan - Ziarul Apulum
Actualitate

Astăzi îi prăznuim pe Sfinţii Trei Ierarhi Vasile, Grigorie şi Ioan

Creştinii ortodocşi şi greco-catolici îi prăznuiesc astăzi, 30 ianuarie, pe Sfinţii Trei Ierarhi Vasile, Grigorie şi Ioan.
Sfântul Vasile este cel care reformează monahismul şi fixează primele reguli pentru comunităţile de călugări. Tot Sfântul Vasile este primul ierarh care s-a ocupat cu construirea de biserici şi spitale.
Sfântul Grigore a fost înzestrat cu capacităţi intelectuale deosebite şi se face cunoscut ca un creator de poeme religioase. Darul elocinţei i-a adus numele de ,,Teologul“, adică ,,Cuvântătorul de Dumnezeu“.
Sfântul Ioan Hrisostomul (Gură-de-Aur), s-a remarcat prin acţiuni de reformare în sânul Bisericii, impunând o disciplină severă în rândul clerului. Este declarat la Sinodul din Calcedon (451) ,,învăţător al Bisericii“ iar Papa Pius al X-lea l-a numit ,,patronul ceresc al predicatorilor creştini“.
Când vorbeşte despre Sfinţii Trei Ierarhi, Biserica spune despre ei că Sfântul Vasile cel Mare este mâna care lucrează, Sfântul Grigorie Teologul este mintea care gândeşte, iar Sfântul Ioan Gură de Aur este gura care vorbeşte. Prin aceste trei caracterizări vedem că Biserica în viaţa ei nu îi separă, ci îi gândeşte în comun ca trei lucrări exemplare pentru viaţa Bisericii.
Vineri va fi zi de mare sărbătoare şi la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Alba Iulia, pentru că Sfinţii Trei Ierarhi sunt, din 1936, aleşi ca patroni duhovniceşti ai şcolilor teologice.

Cine au fost cei trei sfinţi

Sfântul Vasile cel Mare

Sfântul Vasile cel Mare s-a născut la 330 în oraşul Cezareea Capadociei dintr-o familie cultă şi numeroasă (10 fraţi). Tatăl său era retor în oraş. Mama să se numea Emilia, o femeie cu un fond sufletesc bun, plămadit într-o arzătoare credinţă. Părinţii săi erau printre cei mai bogaţi ai locului.
După o educaţie serioasă în familie, copilul Vasile termina şcoala în cetatea Cezareea apoi urmează la Constantinopol şi îşi desăvârşeşte studiile retorice şi filozofice la Atena. Aici leagă o prietenie trainică şi sinceră cu Grigorie de Nazianz. Vasile, un student sârguincios înclinat spre oratorie, dar şi spre ştiinţele exacte, frecventează cursurile, pe lângă cele de drept şi pe cele de matematici, astronomie şi medicinei.

Primise botezul, dar timpul chemării la apostolat nu sosise. Pe altă cale, nobilă să mama şi mai ales sora lui Macrina căutau să-l convingă, cu viaţa lor sfânta în Hristos, ca să pună toată capacitatea lui intelectuală şi morală în nesfârşita dragoste a creştinismului. Era la răscruce.
Era într-o permanenta tulburare sufletească. În această stare pleacă să viziteze Egiptul, Mesopotamia, Siria cu monumentele lor şi Palestina cu mormântul lui Hristos. Aici îi este dat să vadă monahi cu fete supte de asceză, dar bogaţi în trăire spirituală, oameni modeşti, dar care impresionează prin viaţa lor şi conving prin trăirea şi pregătirea lor.

Golul din suflet se completează. Se hotărăşte să introducă în locul de naştere monahismul, dându-i regulile necesare, valabile până astăzi. Este hirotonit diacon, preot şi episcop (370). Începe o vie activitate împotriva ereziilor (Eunomiu – Arie), apărând învăţătura creştină. În acest scop alcătuieşte

Liturghia (care-i poartă numele). Practic, salvează de la foamete cu propria avere, populaţia oraşului. Din veniturile sale construieşte spitale (Vasiliadele), pentru întâia oară în istorie; el săruta rănile bolnavilor pentru a le menţine moralul.

Construieşte case pentru reeducarea fetelor, azile pentru bătrâni, eliberează sclavii. Figura sa impunătoare, prestanta sa ştiinţifică, autoritatea sa morală şi mai ales energia să i-au adus faima, fiind numit, încă din viaţă, cel Mare. Purta corespondenţa şi ajuta pe toţi studenţii şi elevii silitori, ţinea legătură cu foştii săi profesori şi educatori, purtându-le preţioasa recunoştinţă.
Trimite în misiune la strămoşii noştri încercaţi dascăli creştini, iubind pe sciţi şi goţi, considerându-i „fulgerele danubiene”. Împăratul Valens (364-378) a dorit să-l înlăture din scaun, dar şi-a dat seama că personalitatea sa întruneşte toate cerinţele unei mari figuri istorice.

Munca permanentă a Sfântului în toate ramurile de activitate, „noaptea scria şi citea, ziua propovăduia şi trăia Sfânta Evanghelie”, a început a epuiza forţele fizice părăsind lumea aceasta de tânăr. Avea numai 49 de ani, încununaţi de cinste, demnitate şi slava nepieritoare. Ultimele cuvinte ale sale au fost: „în adevăr am trăit, în sinceritate am umblat, din convingere am vorbit, din dragoste pentru Hristos şi semenul Lui, omul, închid ochii în linişte şi pace, numai Tu ştii, Doamne, unde mergesufletul meu.”

Sfântul Grigore de Nazianz

Sfântul Grigore de Nazianz,, se naşte la 330. În familie are o copilărie fericită şi o educaţie superioară mai ales din partea mamei, Nona. După ce învaţa cu părinţii şi apoi la şcoală, merge spre desăvârşirea studiilor la Cezareea Capadociei. Avea un temperament melancolic, o gândire spontană şi ascuţită, dar şi un fin talent poetic. Urmează şcoli superioare la Cezareea Palestinei, la Alexandria Egiptului şi Atena „cea de aur”, cum o numeşte el, unde are ca profesori pe Himeriu şi Proheresiu. Rămâne încântat de comorile de cultură ale lumii, vizintandu-Ie şi comparându-le riguros.

Revine în familie. Îşi dă seama că învăţătura creştină nu-i o speculaţie a minţii omului, ci este viaţa însăşi la gradul cel mai înalt, aşa cum cere Evanghelia mântuirii, pentru că Domnul Iisus a venit „ca omul să aibă viaţă şi mai mult chiar . . .” (Ioan X, 10). Plecând de la cultura omenirii, studiind şi învăţătura creştină şi convingându-se, primeşte botezul. Este hirotonit diacon, preot şi apoi episcop de Sazima, împotriva voinţei lui. Ajunge apoi pe scaunul patriarhal al Constantinopolului, unde începe munca de explicare a învăţăturii creştine, reuşind să statornicească în suflete credinţa cea adevărată.

Este recunoscut prin acele cinci cuvântări despre Sfânta Treime, care i-au şi adus titlul de Teologul, sau cuvântătorul de Dumnezeu. Gândirea sa teologică a fixat Mărturisirea de credinţa – partea a II- a la Sinodul al II-lea Ecumenic de la Constantinopol (381).
În luptele interne, Sfântul Grigorie se izolează, retrăgându-se în localitatea de naştere, cedând scaunul episcopal fără nici o rezervă, în sufletul său clocotea arta poeziei şi a dragostei pentru Hristos. Ne-au rămas de la Sfântul Grigorie peste 18.000 de versuri, în care cugetarea să nu-i o filozofie abstractă, ci frământarea profundă a minţii şi inimii sale. Tratatul său Despre preoţie este icoana sufletului său şi concepţia sa despre slujirea la altar.

Sfântul Grigorie Teologul moare la vârsta de 60 de ani, încheindu-şi viaţa în plină activitate poetică. Lasă, prin testament, toată averea sa spre folosul credincioşilor. Aşa a plecat din această lume profundul gânditor al teologiei răsăritene.

Sfântul Ioan Gură de Aur

Funia de aur a teologiei Şcolii Capadociene se împleteşte trainic cu Sfântul Ioan Gură de Aur, cel mai strălucit vorbitor al Bisericii, dar şi cel mai sever biciuitor al falsului credincios.
Sfântul Ioan Gură de Aur se naşte la 13 noiembrie 354, dintr-o familie foarte bogată. Tatăl său era dregător militar şi om de încredere al curţii imperiale. Mama sa Antuza rămâne văduva la vârsta de 20 de ani, crescând pe fiul ei, Ioan, în cea mai mare curăţenie sufletească

De pe băncile universitare, îndrăgeşte oratoria şi logică.
Începe să profeseze oratoria, vorbind admirabil. situaţie neprevăzută îl orientează altfel: cugetă zile întregi asupra filozofiei faptei: creştinismul. Pentru el, Hristos devine centrul preocupărilor, sfinţii sunt exemple de urmat, Apostolii mari trăitori, care au schimbat faţa lumii vechi, creştinii nişte oameni deosebiţi. El se botează în anul 372 la stăruinţa mamei sale, Antuza; astfel Ioan, prin botez, ridică piatra neagră de pe inima propriei sale mame.

În floarea vârstei este chemat spre preoţie, dar fuge scriind cel mai cutremurător tratat despre misiunea sfântă. La doi ani după botez îşi pierde mama. El vede în această o chemare către cele sfinte. Părăseşte Antiohia şi face asceza în peşterile munţilor, însuşindu-şi învăţătura creştină, trăind sfaturile Evangheliei şi delectându-şi ochii cu frumuseţile naturii. Fiind de o energie rar întâlnită şi având o fire vioaie nu se mulţumea cu vuietul munţilor şi foşnetul pădurilor, cu şopotul dulce al izvoarelor în care soarele îşi scalda razele, ci dorea să vadă pe însuşi Hristos realizat în credincios, pentru care s-a şi întrupat.

Înflăcăratul Ioan trece prin treptele ierarhiei până la scaunul Constantinopolului, unde la anul 397 ajunge arhiepiscop. Începe o activitate predicatorială unică în istoria creştinismului. Combate luxul şi lăcomia, bogăţia şi desfrâul, intrând în conflict cu împărăteasa Eudoxia. Trimite misionari în părţile pământului nostru strămoşesc. Din Sciţia Minor (Dobrogea) vine la Constantinopol Ioan Casian, pe care Sfântul Ioan îl hirotoneşte diacon (404). După aceasta, Ioan Casian este trimis la Roma, ca misionar, unde înfiinţează în Marsilia primele comunităţi monahale, fapt care bucura mult pe trăitorul monah Gură de Aur, ajuns arhiepiscop.

Din cauza linguşirilor de la curtea imperială, Sfântul Ioan Gură de Aur este înlăturat. Printre cei care-şi ridică glasul împotriva acestei nelegiuiri se afla şi Teotim I de Tomis, prieten cu Sfântul Ioan, care îl mustra pe Epifaniu, considerându-l Iuda. Constantinopolul era în fierbere, toţi aşteptau deznodământul fatal, dar de frică unei răscoale populare, conducerea imperiului recheamă în scaunul patriarhal pe Ioan. Aceasta a fost prima victorie a credincioşilor asupra răufăcătorilor marelui ierarh. Sfântul Ioan alcătuieşte Liturghia care-i poartă numele şi rugăciuni mistuitoare mai ales la primirea Sfintei împărtăşanii.

Duşmanii tes noi intrigi. Ioan este dus în exil la Cucuz, în Armenia Mică. Pe drum a fost supus, din porunca matroanelor, la un tratament inuman. Gama suferinţelor ne este cunoscută din scrisorile sale. Pentru a-i pierde ochii, era ţinut cu vederea în razele arzătoare ale soarelui marin. Gol şi cu capul descoperit capăta insolaţie şi e cuprins de friguri. Este apoi lăsat să fie jefuit şi bătut de tâlhari. Soldaţii îl bruschează, cade în genunchi şi este lovit fără milă.

Suferind de foame şi de sete, abia-şi duce zilele. Organismul nu mai rezistă. Cere permisiunea să meargă la o capelă, este chemat preotul cu Sfânta Împărtăşanie. După primirea Sfântului Trup şi Dumnezeiescului Sânge ridică fruntea spre cer rostind: „Mor în linişte pentru credinţa în Hristos, pentru cinste şi dreptate. Slavă lui Dumnezeu pentru toate”. Aşa s-au scurs zilele celui mai mare vorbitor creştin şi ierarh de o modestie uimitoare (14 septembrie 407).

După 30 de ani (438), împăratul Teodosie aduce rămăşiţele pământeşti ale Sfântului (27 ianuarie), depunându-le în biserica Sfinţii Apostoli din Constantinopol, fiind înconjurate de rugăciunile calde şi sincere ale acelora cărora le fusese conducător sufletesc.

Diac. P. I. David

Distribuie Acum

30 ianuarie 2015

About Author

Ziarul Apulum


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Scrie-ne pe Messenger
Loading...